Lună de sticlă

Sunt o ploaie de trandafiri roşii,
Ce atacă violent spre seară cerul,
Şi-l inundă cu păsări de foc,
Ce-i ciugulesc albastrul şi îl cârpesc
Cu praf de lună înflăcărat.
Cameleoni roşii pe cerul de foc al soarelui apus,
Florile-ş convertesc spinii în picături de cenuşiu de nor
Ce plâng asupra lumii înserate sub nori catifelaţi de cenuşă.
Aerul se joacă în nuanţe albastre. Iarba suspină.
Sunt o ramă de tablou ce încadrează luna.

Martisor

La multe martisoare, dragii mei, la multe primaveri cu soare , la multe zambete, la multe povesti cu final fericit!!

Cu drag, la multi ani, Primavara! La multi ani voua!!

Pastel de primavara

A fost odata, demult,
Atat de demult ca era sa si uit sa va mai povestesc,
A fost o primavara cu nameti.
Si, dupa cum spune povestea,
Aceasta primavara se juca cu fulgii de nea de-a ghioceii,
Cu gheata de-a pamantul proaspat,
Cu frunzele cazute de-asta toamna, de-a copacii infloriti.
Soarele nu cred ca mai vedea demult cum pamantul s-a spulberat sub gheata,
Cum primavara se juca de-a pastelul in nuante de alb,
Cum cerul nu mai era albstru nici cat o pata de cerneala,
Cum iarna stersese zambetele de pe fetele circarilor ca o radiera iscusita.
Si-asa, as vrea sa zic mai multe,
Sa va spun cum primavara, avertizata de toamna ca ii ucide sora vara,
S-a trezit din ameteala de martie si-a pus stapanire pe intreg regatul
A pictat cu acrilice fluturii, a desenat cu carbunele pamantul,
A transformat albul in picaturi de ploaie senina,
A botezat cerul in "albastru" si a muscat cu caldura din soare,
Cum a decupat gheata in linii drepte, verzi,
Cum a imprastiat mirosul de lalaele pe la nasurile infundate de trecatori fosti tristi,
Actual euforici de primavara,
Cum a desenat curcubee cu creioanele colorate
Si inca multe altele, pe care nu vi le-ati putea inchipui nici chiar in vise,
Nici chiar in cele mai colorate vise din cele mai dulci nopti.
Dar, pe care, povestea mea nu ma lasa sa vi le mai spun
Cum ca voi nu ati mai crede inca in povesti, si-ati lua toate acestea drept o farsa.
Stiu insa ca voi nu sunteti asa, voi credeti inca in povesti,
Va credeti inca zane, va credeti printi, sau mai degraba stiti ca traiti in propiul palat de cristal,
Si ca, numai daca vreti, in fiecare noapte puteti zbura pe un cal innaripat printre stele.
De-aceea am sa va mai spun doar atat:
Nameti verzi, gheata pamantie, nori albastri , soare dezghetat,
Si cat mai multe vieti roz, sufelte fericite impodobite intr-un roz descompus:
Pace si iubire!
O primavara ca un martisor e martisorul ce vi-l ofer sub forma unei primaveri.

Când m-am născut eu...

Când m-am nascut eu era noapte.
Cerul, ca un tigru,
Era plin de stele.
Luna îşi vărsase lumina pe regatul său adormit.
Nici un felinar nu ar fi luminat bezna solemnă.

Când am privit eu prima data cerul,era zi.
O zi atât de rece cum numai o dată-n an se pare a fi.
Gheaţa acoperise ultimele urme de paşi.
Ceaţa înnălbise ultima picătură de ceară.
Nici un clipit din ochi n-ar fi îndrăznit să evadeze.

Când am auzit eu primul zgomot,
Înfloreau primii crini.
Se năşteau cele din urmă rândunele.
Se auzeau şuşotind muguri de zarzări şi boboci de trandafiri.
Undeva, în pustiul lacului, înviau icre.

Când am învăţat eu, în sfârşit, să merg,
Soarele aruncase cu cioburi de raze în asfalt.
Pomii aruncau nervoşi gloanţe fără vlagă.
Pământul înghiţea cu nesaţ iarba, cu urmele paşilor mei, cu tot.
Când m-am trezit eu, ajunsesem prea departe,
Furasem locul unui bătrân în compartimentul de clasa întâi.
Şi zburam...

Acum sunt pe drum, zbor drept înainte.
Afară văd că unde-am plâns eu prima dată,
A crescut, sau mai degrabă dă să crească un falnic...ghiocel.
Aş privi înapoi...mi-e teamă.
Pivesc doar norii, cum se nasc, cum mor,
Cum se plimbă, cum lenevesc, cum înfruntă albastrul.

Şi-aş sta aşa la nesfârşit,
Aş întinde coarda răbdării la maxim,
Aş ochi o stea şi-aş elibera săgeata.
M-aş naşte iar,la fel, sau poate, măcar de data asta,
Aş prefera să mă nasc în polenul unei flori.
Ori în roua primelor raze de soare.
Sau poate în aeroport...sau pe un nor, sau pe o pleoapă...

Ghicitoare in lacrimi

Eram doar un om
Pe atunci...
Imi placea sa ma joc de-a ciresele cu pomii,
Sa cant balade pasarilor,
Sa ma joc de-a roua cu iarba,
De-a pasii cu nisipul...
De-a ghicitul cu oamenii.

Uneori, cand ziua se ingana cu noaptea,
Si soarele negocia in soapta cu un nor negru sa-l ascunda,
Eu ghiceam in lacrimi..
Femei fara copii, sau cu prea multi copii de mana,
Barbati fara portofele sau cu prea multe genti diplomat,
Fetite fara acadele, baietei fara mingi,
Catei fara oase, pisici fara soareci,
Licurici fara lumina, iarba fara licurici,
Castori fara dinti, vampiri fara colti,
Inimi fara iubire, suflete fara speranta,
Foi ude de lacrimi, urme de pix intinate...de lacrimi.

Atunci, eu ii conduceam pe toti in cortul meu,
Ca o ghicitoare obisnuita deja cu tot ce face.
Le intindeam la toti cate-un pahar cu apa,
Si-o ceasca cu speranta,
Si-ncepeam.
Ascultam povestea fiecarei lacrimi, fiecarui ochi innlacrimat,
Fiecarui obraz umed, fiecarui suflet zdrobit...

Eu doar clatinam din cap, zambeam si-ntelegeam.

Dupa ce zambeam apoi pentru fiecare lacrima varsata,
Ma uitam in ochii tuturor,
Ca intr-un glob de sticla.
Apoi priveam chipurile lor,
Ca pe niste carti de joc gravate cu atuuri.
La sfarsit le dadeam cate un boboc de floare,
Cate un ghiveci cu iubire si unul cu alinare.
Asteptam, apoi focul cerului,
Sa le evapore apa din ochi.
Fericiti de daruri, toti clientii mei plecau.
La scurt timp se-ntorceau si-mi multumeau.
Chiar si licuricii isi gaseau cate o stralucire...

Dar toate astea nu mi-au fost de-ajuns.
Acum sunt ghicitoare-n lacrimi si jucatoare de noroc.
Nu de demult, m-am apucat cu foc de zaruri,
Dupa partide esuate de sah.
Acum joc jocuri de noroc cu viata
Si, de cate ori arunc cu zarurile,
Castig.

In timpul liber ma mai si joc.
Ma jocul de-a omul,
Chiar daca nu mai sunt demult.
Ma joc de-a viata,chiar daca n-am trait niciodata normal.
Ma joc de-a zambetul, chiar daca stiu deja sa rad.
Si, in ultima instanta, ma joc si de-a profesoara.
Predau lectii de ghicit in lacrmi.
Pentru toti cei ce nu stiu inca sa ghiceasca,
Cortul meu e de vanzare, la pachet cu un zambet.

Fericirea Express

Eram încă de-o şchioapă.
Să fi avut vreo ensprezece.
Şi prinsesem între palme primul meu licurici.
De atunci, şi până să ajung să prind luna între palme
A fost o cale lungă şi grea.
Am muncit asidu, zi şi noapte,
Ca paznic ferovier.
Eu aveam sarcina să păzesc de câte ori vine trenul,
De câte ori vreau să mă sui în el şi pleacă fără mine,
De câte ori plec înainte să vină trenul,
De câte ori refuz să mă sui în el,
De câte ori e aglomerat sau liber,
De câte ori aş mai prinde locuri dacâ m-aş urca, de câte ori nu,
De câte ori opreşte-n dreptul meu,
De câte ori nu opreşte.
Şi, la sfârşit, trebuia să fac bilanţul cu toate câte-au fost.
Mai târziu am avansat.
M-am urcat în tren, ca îngrijitor de lumină.
Eu trebuia doar să verific dacă becurile erau stinse ziua,
Iar noaptea cât luminau de puternic, în funcţie de lună şi de stele.
La următoarea staţie, m-am dat jos din tren.
Am părăsit Gara şi am luat-o la fugă.
Nu ştiam unde, nu ştiam de ce.
Ştiam doar că de atâta mers cu trenul mi se face rău.
Şi de-atâta aşteptat în gară mi-era frig.

Când m-am întors, după gura mea de aer proaspăt,
Gara aceea se închisese.
Pe un stâlp,afişul:
" "Gara căutarea" s-a închis.
Vă recomandăm "Gara viaţa" la nici trei paşi de aici"

Puţin neliniştită, am urmat aievea stâlpii.
Am ajuns în Gara Viaţa şi de-aici mi-am aştepatat în continuare trenul.
Şi am tot schimbat la trenuri:
Speranţa Expres, Nerăbdarea Expres, Dezamăgirea Expres,
Alinarea Expres, Evadarea Expres, ReExpres.
Până astăzi, când am găsit într-un final,
Vagonul de dormit al unui tren:
Fericirea Express
Şi, LA MULŢI MULŢI MULŢI ANI!!!

Cred...

Cred
Că era de mult o lume,
Altă lume.
Cu ceruri trandafirii,
Cu iarbă cărămizie,
Cu flori de muşeţel în loc de buruieni,
Cu soare în loc de nori,
Cu zâmbete în loc de lacrimi,
Cu un soare roz strălucitor,
Cu poveşti de adormit bătrânii,
Cu Crăciun în loc de Hallowen,
Cu miros de turtă dulce în sticluţe cu parfum,
Cu multe cadouri în loc de vorbe rele,
Cu dragoste în loc de nepăsare.
Şi, mai mult decât atât,
Cred că am trăit în ea,
Că am visat într-o noapte o lume rea,
Şi dimineaţa m-am trezit în ea.
Şi aşa am ajuns eu aici!
Acum vă spun şi vouă,
Cum noapte de noapte visez lumea mea bună,
Şi, când mă trezesc, sunt tot aici!
Dar nu-s supărată,
Chiar îmi place aici.
Mă deprind încet cu lumea asta,
Iar ea, încet, cu mine.
Am început de la un timp să ne ţinem de mână,
Şi uneori de braţ.
Poate că-i semn bun.
Poate că nu.

Floarea de lumină

Când o floare
Se întinde mai mult decât poate duce,
După soare,
Creşte mai înaltă, mai frumoasă,
Mai parfumată şi mai colorată!
Şi tot se înalţă, la nesfârşit.
Toţi spun că floarea aceea va ajunge la soare,
Măcar cu o petală, din atâtea câte are....

Dar poate că mulţi se înşală,
Floarea nu are cum să mai ajungă la soare,
Fiindcă acolo este locul ei deja.
Din soare s-a născut, spre soare e calea ei,
Privirea ei, parfumul ei!
Floarea aceea, trăieşte pe Pamânt,
Doar ca să vadă soarele în toată splendoarea,
De la mile depărtare, cum luceafărul
Ar privi tot în jos, după iubita lui de pe Pământ.

Floarea noastră, ştie însă ce niciun om nu poate şti:
Că soarele are ochi doar pentru ea,
Că a trimis-o pe pământ,
Şi el o înalţă tot mai sus.
Până într-o zi, când floarea,
Prea frumoasă, prea înaltă,
Prea ruptă din soare,
Şi totuşi prea aproape de el
Se va lipi din nou de soare!

Şi poate va cădea din nou,
C-aşa-i stă bine florii,
Şi-o vor admira iar toţi,
Şi vor crede că vrea să ajungă lângă soare
Neştiind de unde vine şi unde se întinde!

Pantoful de ceara

Eram printesa,
Mi-aduc cu drag aminte
In vechiul meu palat de clestar.
Si aveam un pantof de ceara
Pe care-l adaposteam intr-un vid
Si-l admiram seara de seara
Si il visam afara din cutie, noaptea.

Dar, la un bal,
La Balul Visurilor Mele,
Am scos pantoful meu de ceara din cutie
Cu multa grija,
Sa nu disturb cumva
Totala liniste ce domina in vid,
Si l-am asortat perfect cu piciorul stang.
Dar,cand sa trec pragul
Cu pantoful ceruit inainte,
Din toata fala mea s-a ales scrumul.

Un val de lumina
Mi-a topit pantoful de ceara
Sau poate ca orbita de frumusetea lui
Lumina mi l-a furat pentru totdeauna
Si mi l-a ascuns departe,
In vreun glob magic,
Si n-o sa-l scoata niciodata
Asa cum am facut eu cu el,
Din nestiinta, din naivitate.
Ce copila am fost!
Sa-mi scot la lumina
Din vidul inimii mele
Ceara ce-mi ungea visele, sufletul...

Acum,nu-mi mai ramane decat sa astept
Sa se faca seara,
Apoi iar dimineata,
Si sa-mi verific cutia postala din diamante
Cusute cu ata de fildes si cristal.
In zadar!
E din zi in zi mai goala
Mai fada prin goliciunea ei,
Prin lipsa de scrisori.

Si cat astept!
Macar un semn sa-mi vina
De la Pantoful meu De Ceara
Ca-n anii lui, din frageda copilarie
L-am invatat tot ce stiu eu sa fac mai bine.
Si-acum nici macar nu-mi scrie
De unde e,
Din vreun glob fermecat,
Ca din lumina a venit,
In lumina,uite, a ajuns din nou.


Sau poate ca lumina doar l-a topit...

Aripile unui inger

Intre cer si pamant
Hotar sunt doua aripi de inger,
Una putin mai inclinata ca cealalta.

Dupa unghiul perfect ce-l formeaza
S-ar zice ca una porneste din ocean
Cealalta din curcubeu
Si se intalnesc la jumatate de drum
Pe un nor...

Dupa albul lor imaculat
S-ar zice ca pe una s-a varsat toata batranetea lumii
Iar pe ceallata puritatea copilariei.

Dupa conturul lor identic
S-ar zice ca soarele si-a zamislit doua raze gemene
Pe spatele unui inger...

Dupa cele doua lumi pe care le despart
S-ar zice ca-s gata sa se rupa
Si ca toata perfectiunea lor
E gata sa cada in ocean si-n curcubeu....
Dar ele tot rezista de la inceputurile lumii,
Imbatranesc odata cu noi
Si-ntineresc odata cu primavara.

Nu-s doar doua aripi
Ci aripile unui inger.

Cerul

Am invatat cate putin de la viata
Ca cerul e mai mult
Decat o rochie albastra a intinsului.
E vesnic acelasi-diferit in ochii tuturor,
E ca un diafan joc de cuvinte
Sau ca zambetul copilului
Caruia i-a cazut primul dinte;
Alteori, pare ca un buchet imens
De ghiocei ce au crescut in apa cu cerneala.
Unii-l vad ca pe tronul ce-si asteapta eternitatea
Ca pe un intins catre raiul ceresc.
Pe cand altii poate nu-l vad deloc
Si traiesc o viata intreaga
Cu ochii patati de nevederea cerului,
Iar alti cativa il cauta in amintiri
Si nu-si vad decat propia cenusa monotona,
Si asta pentru ca nu au invatat sa priveasca cerul
Dincolo de nori de furtuna, de soare si de ocean.
Cerul nu e ca o cortina intre doua lumi
Nici un ocean ce a infrant gravitatia,
Nici o savana pentru pasari-migratoare.


El, este de fapt, din cate cred
O continuitate dintre divin si uman.
E ca o harta fara legenda,
O harta muta
Catre o destinatie finala a nemuririi sufletului.
Este o oglinda pentru inima
Cand stii sa ti se reverse in ochi.

Lacrimile sunt curajul meu

Si vulturii zboara plangand...
Isi arcuiesc aripile maiestoase,
Isi pregatesc penele de lupta,
Dar ochii ii lasa nedescoperiti
Asemeni unei dimineti de primavara
Uzi de roua sufletului...
Au ochii precum o fereastra deschisa
Mai limpezi ca un oracol.
Ei nu-si ascund sufletul
In spatele trufiei,
Lasa, fara a sti, prizonierului puterea de a spera;
Lacrimile ochilor lor ar fi mai binecuvantate ca ploaia
Dupa o vara nesfarsita in desert
Daca, macar o singura fiinta capturata
Inainte sa se gandeasca la cum nu va mai fi
Sa priveasca dusmanul.
Ei vad aripile, penele inchise, hotarate,
Nimeni n-ar crede
(cum sa creada?)
Ca-n ochii unor vulturi mari
Iau fiinta lacrimi...
Acestea le amplifica bravura
Caci nu incearca sa-si acopere ochii cu vreo aripa,
Pur si simplu plang in tacere,
Cu lacrimi nevazute, la vedere.

Pe cand noaptea stia sa vorbeasca

Ce fericite or fi fost candva stelele
Pe vremuri,
Cand copiii nu dormeau,
Ci citeau povesti cu zmei fermecati
Cate unei constelatii.
Cei mai timizi isi alegeau cate o stea,
Se ascundeau dupa perdele,
Se fastaceau...
Si incepeau sa-mnsire necuvinte
Din cartea de la mama.
Nici chiar cei mai batrani nu reuseau s-adoarma
Ei stateau la povestit cu luna,
Si-ncepeau sa-nsire de pe vremea
Cand luna era o mica.
Pe-atunic, se zice ca soarele dormea mai mult
Si ca nu avea atat de multe raze,
(acum cele mai luminoase stele sunt raze)
Si ca ara mai mic decat un taciune de foc,
Nimeni nu stia ca exista lumina.
Noptile erau pline
De povesti, de copii, de stele
Toate cuvintele se-necau inainte sa le-auda cineva,
Toate povestile se-nvatau inainte sa fie rostite.
Numai joc si joaca erau noaptile.

Acum copiii au crescut si stelele s-au facut raze,
Si luna se face din ce in ce mai mica
Poate pana cand
Va fi la loc...
O mica stea.

Ne privim in umbre...

Ne privim in umbre
Si-ncercam sa regasim
Ce intamplarea a facut
Sa se schimbe in noi.

Ne privim umbrele pe asfalt
Spectatori, la teatrul de papusi
Sau de umbre cu degetele
Pe pereti, in nopti de nesomn.

Suntem tot ce nu putem sa fim
In aventura de-o clipa
Cand privirea regaseste pe pamantul rece
O umbra atat de calda, o vibrare a sufletului rupt din vara.

Regasim, in neclaritatea fiintei noastre,
Proicetata pe asfalt,
Tot ce-am pierdut,
Tot ce-am vrut sa-avem, si n-am avut,
Tot ce avem si ne bucura.

Ne regasim oglinda in umbra,
Ne regasim in umbra!

Univers amprentat

Acolo unde cuvintele prind viata,
Se joaca de-a viata,
In spatele usilor inchise
Ce despart cerul de mare
Si norii de uscat.
Acolo unde fericirea tese
Ca intr-un ghem de panza de paianjen,
Broderii colorate,cozi de paun,
Sau rochii pentru stele.
Acolo toate se leaga la ochi intre ele,
Se ascund dupa soare, dupa luna,
Dupa stele,
Toate rontaie bomboane colorate,
Si-si lipesc guma-n par,
Acolo, in spatele usilor inchise,
Lacuite pe afara de curand,
Toate-s numai zambete de copil
Ce vrea sa planga si nu poate
De lacrimi de ras.

Astazi, drag de ea!

O mama nu-i un inger cu aripi de chihlimbar
Nici o raza fierbinte din soare
Cazuta pe nisipul incins de pe vreo plaja pustie,
Cu multe scoici aduse la mal, de valuri reci.
Mama, nu-ti e rupta din cer
Nici vreo zana, desi-i seamana, din povestea
Pe care ti-a citit-o azi-noapte,
In loc de sirop pentru lacrimi de vise.
Si, e o intamplare sa o ai pe mama alaturi,
Un noroc nemeritat,
Caci, desi poate ca nu-i desprinsa din carti cu zane,
Si nici nu-i luna de pe cer
Sa te lumineze in noapte.
Dar, s-a nascut sa-ti fie mama,
Si te-ai nascut sa-i fi copil,
Ea te lumineaza in noapte,
Iti incalzeste sufeltul cu vorbe,
Cu sange fierbinte ce-ar varsa pentru tine,
Cu dragostea ce ti-o ofera
Pe luna si pe soare!

Simfonii cantate la lalele

Hai sa ne inventam legende
Sa ne credem inchipuri,
Sa invatam sa coloram zapada verde,
Sa punem afise cu pasari pierdute,
Sa slefuim soarele bine de tot.

Hai sa ne invatam sufletul sa deseneze fericirea,
In acorduri de simfonii cantate la lalele,
Pe pasi veseli de dans,
In culori stridente, prea stridente.

Hai sa trimitem un fax soarelui sa vina!
Hai sa ne facem martiosare din parfum liliachiu.
Hai sa parfumam zapada cu iarba!
Hai sa ne punem in piept, putin cate putin
Ce-a mai ramas sa fie din primavara!

Uite primavara acolo!

Ti-am asternut regina noptii in par
Sa gusti salbatic
Din esenta vietii
Sa mirosi cu fior
Parfum din noapte.
Ti-am astenut pe gene, pe rochie,
Pana in pamant
Sclipici...
Cat sa iti lumineze calea
In noaptea departata
Inspre primavara.
Imaginea ta-mi este
O pictura parfumata
Cu vibrari de violet.

Uite primavara acolo!
Te asteapta dupa colt...
Prima la stanga, pe drumul drept.
Daca te ratacesti presara-ti in urma
Ghiocei.

Putin turcoaz
Am imprumutat de la mare,
Cat sa incapa intr-o sticluta de oja
As fi putut poate la fel de bine
Sa culeg de pe nisip
O scoica fierbinte de la soare
Si s-o pun la ureche-
Ascult marea...
Dar, cum e ata de vara in sufletul meu,
Sunt rugata cu ardoarea soarelui de iulie,
De toate simturile
Sa le scald putin cate putin
In marea de asta-vara.
Asa se face, drag de tine,
Ca mi-am ascus sub inima,
O sticluta de oja turcoaza,
Furata de la mare...

Muritori in noapte...

Putin foc
Doar cat sa stinga albastrul...
In rest o mare infinita
De taceri bleumarin.

Pierduta printre departari
Mormantal de tacuta
Luna...
Isi inneaca amarul
Intr-un ceai de menta marina
Cu o stea,
De langa ea,
Inundata de lumina...

Mai mult decat cerul poate duce
E peste putinta ca steaua
Sau luna, sa nu cada
Moarte, dupa cer...

Si, ca un cheiasol ondulat elegant,
De la capat,
Sta luna dreapta,semiluna, in orizontul rasturnat
De-a peste capul...
***Un gand, muritor in noapte...

Jucării

Ce-ar fi
Sa ne jucam de-a jucariile,
De-a papusile
Intr-un castel mare
Ca de cristal colorat.
Sa facem vraji cu baghete
Brodate din plastic auriu.

Ce-ar fi
Sa ne jucam de-a jocurile
Cu jucariile.
Sa le facem o poza
Cand se joaca de-a joaca.
Sa le-o inramam
Si sa le-o agatam
Deaspura usii
Dintre cele doua lumi...


Ce-ar fi
Sa ne jucam de-a jucatul
Sa ne inchipuim ca suntem jucarii
Sa ne jucam cu noi insine
Si sa ne lovim tot noi pe noi,
In joaca grabita de-a papusile,
Cu bratele parca de portelan.

Ce-ar fi fost
Sa ne nastem jucarii
Sa fim papusi, masinute,
Sau ursuleti din plus.
Am fi fost colorati
Imparfumati, imbracati,
Am fi fost admirati
Mangaiati si iubiti.

Ce-ar fi fost
Sa nu fim
Ce suntem.
Sa ne nastem jucarii...
N-am mai avea copii de noi
Sa ne construiasca
Sa ne iubeasca.
N-am mai fi ce suntem
Ce vom fi
Ce-am fost!

A fi...

Pasare a infinitului
A tot ceea ce e
Si ce nu e.
A tot ceea ce există
Sau a existat cândva
Demult.
Cu zborul arcuit
Ca inelele lui Saturn
Ridică infinitul
Pe doua aripi
Larg deschise.
În închisul a tot,
A nimic din ce e
A nimic din ce-a fost.
A fi,
Sau a nu fi fost vreodată,
A muri,
Sau a nu fi trait niciodată.
A zâmbi,
Sau a nu fi plâns nicicând
Ca un copil naiv
Rămas cu ochii larg deschişi
În soare.
A îmblânzi,
Sau a fi docil dintotdeauna,
A parfuma,
Sau a fi un trandafir violet.
A povesti
Ce-a fost,
Ce n-a fost,
Ce va fi.

Sământa de luceferi

Fericirea
Îţi duce privirea la cer
În noapte.
Şi te uiţi mirat
La cum cerul e plin- ochi
De stele.
Cum fiecare stea luceşte in felul ei,
Are magicul ei, privirea ei.
Dar,în ochii fericirii,
Priveşti, aproape fără să respiri
Un loc mic, inghesuit,
Pribeag de stele,
De pe cer.
Pe care nu l-ai mai vazut.
Şi, uimit de uimirea ta
Iei parte la naşterea unei alt luceafăr,
Mai luminos, ,mai plin de viaţă
Cu loc mai lângă lună...
Fericit de fericirea ta,
Nu'ţi mai iei ochii
De la acel colţ din cer,
De care-n urmă cu o clipă
Nu ştiai că există.
Şi dacă steaua n-ar mai fi acum
Ca o mireasa pe un colţ din cer
De langă lună.
Tot ai privi mormântul stelei,
În amintirea ei, a feicirii tale tale.
Aşa-ncolţeşte-n suflet, cand esti fericit
Bucurie....

Şotron

Se juca o zi, ba alta,
Pe cerul pal-inchis,
De-a joaca...

Pasari, spulberau stele
In miez de zi
Si spargeau nori
Fumuriu-deschis.

Un cantec se juca de-a cantatul
Pe axa sonora,
Depasind orbita, olfactivul...

Cativa fulgi se alergau pe soare
Sarind pe cate-o raza,
Sarind peste fiersc.

Planetele,incosmos,
Sareau peste Pamant,
Si aruncau cu stele
Una in alta, una peste alta....

Cerul era spulberat de cenusa,
Pamantul cadea in stele.
Hazardul lumii se juca sotron
Cu jocurile vietii...

Ce plină e luna, drag!

Nu mai spun
drag,
Ce plină e luna astă noapte.
Nu' ţi mai spun
Cum luminează în gheţa
Ce-a fost odata apă.
Ţi-aş mai spune
drag,
Cum palpita o stea
Şi încă o dată luna...
Se renastea simplu si pur,
Din nou, în noaptea asta
Nu stiu...o luna pe pamant.
O luna nascuta de soare,
Alungată din Eden.
Iartă-mă!
Ştiu că mă ierţi,
drag,
Că nu ştiu cum spun,
Ce spun...
Ştiu ca inţelegi
Cănd iţi vorbesc de Luceferi
Cand nu-ţi mai spun
Ce plină e luna...
E ca un soare stins,
Tăcut...