Aripile unui inger

Intre cer si pamant
Hotar sunt doua aripi de inger,
Una putin mai inclinata ca cealalta.

Dupa unghiul perfect ce-l formeaza
S-ar zice ca una porneste din ocean
Cealalta din curcubeu
Si se intalnesc la jumatate de drum
Pe un nor...

Dupa albul lor imaculat
S-ar zice ca pe una s-a varsat toata batranetea lumii
Iar pe ceallata puritatea copilariei.

Dupa conturul lor identic
S-ar zice ca soarele si-a zamislit doua raze gemene
Pe spatele unui inger...

Dupa cele doua lumi pe care le despart
S-ar zice ca-s gata sa se rupa
Si ca toata perfectiunea lor
E gata sa cada in ocean si-n curcubeu....
Dar ele tot rezista de la inceputurile lumii,
Imbatranesc odata cu noi
Si-ntineresc odata cu primavara.

Nu-s doar doua aripi
Ci aripile unui inger.

Cerul

Am invatat cate putin de la viata
Ca cerul e mai mult
Decat o rochie albastra a intinsului.
E vesnic acelasi-diferit in ochii tuturor,
E ca un diafan joc de cuvinte
Sau ca zambetul copilului
Caruia i-a cazut primul dinte;
Alteori, pare ca un buchet imens
De ghiocei ce au crescut in apa cu cerneala.
Unii-l vad ca pe tronul ce-si asteapta eternitatea
Ca pe un intins catre raiul ceresc.
Pe cand altii poate nu-l vad deloc
Si traiesc o viata intreaga
Cu ochii patati de nevederea cerului,
Iar alti cativa il cauta in amintiri
Si nu-si vad decat propia cenusa monotona,
Si asta pentru ca nu au invatat sa priveasca cerul
Dincolo de nori de furtuna, de soare si de ocean.
Cerul nu e ca o cortina intre doua lumi
Nici un ocean ce a infrant gravitatia,
Nici o savana pentru pasari-migratoare.


El, este de fapt, din cate cred
O continuitate dintre divin si uman.
E ca o harta fara legenda,
O harta muta
Catre o destinatie finala a nemuririi sufletului.
Este o oglinda pentru inima
Cand stii sa ti se reverse in ochi.

A fi...

Pasare a infinitului
A tot ceea ce e
Si ce nu e.
A tot ceea ce există
Sau a existat cândva
Demult.
Cu zborul arcuit
Ca inelele lui Saturn
Ridică infinitul
Pe doua aripi
Larg deschise.
În închisul a tot,
A nimic din ce e
A nimic din ce-a fost.
A fi,
Sau a nu fi fost vreodată,
A muri,
Sau a nu fi trait niciodată.
A zâmbi,
Sau a nu fi plâns nicicând
Ca un copil naiv
Rămas cu ochii larg deschişi
În soare.
A îmblânzi,
Sau a fi docil dintotdeauna,
A parfuma,
Sau a fi un trandafir violet.
A povesti
Ce-a fost,
Ce n-a fost,
Ce va fi.

Şotron

Se juca o zi, ba alta,
Pe cerul pal-inchis,
De-a joaca...

Pasari, spulberau stele
In miez de zi
Si spargeau nori
Fumuriu-deschis.

Un cantec se juca de-a cantatul
Pe axa sonora,
Depasind orbita, olfactivul...

Cativa fulgi se alergau pe soare
Sarind pe cate-o raza,
Sarind peste fiersc.

Planetele,incosmos,
Sareau peste Pamant,
Si aruncau cu stele
Una in alta, una peste alta....

Cerul era spulberat de cenusa,
Pamantul cadea in stele.
Hazardul lumii se juca sotron
Cu jocurile vietii...

Din ţara de niciunde

În ţara de niciunde,
În tărâmul ascuns,
Lângă valea negăsită,
În ziua de nicicând,
Se spune că, tot pe timpul ăsta,
Se povestea o poveste,
Cu necuvinte fermecate,
Care gravau pietrele
Şi încărcau cerul.
Acolo, în ţara poveştilor,
În ţara de poveste,
S-au născut albe,
Diforme, plane, cuvintele.
Pe'atunci se vorbea in necuvinte,
Şi se zbura fără aripi.
În ziua aceea de poveste,
Cu primele necuvinte-cuvinte,
Mirat, cerul şi le nota pe toate...
Cu presupuse mâzgăleli diforme.
Le-a numit nori.
Şi povestea a continuat
Până cerul s-a umplut
De nori...
De-atunci, ca nimeni să nu ştearga cuvintele,
S-a interzis zburatul fără aripi,
Şi vorbirea in necuvinte...