9 luni aruncate....

Tresar. Parca o aud si-acum, inca o aud, cum tace, in eterna ei rapsodie de valuri....Este o mare mai altfel, dar tot o mare. Niste 9 luni aruncate, in gunoiul de langa ferestra casei tale....Langa un trandafir ofilit, pe care ti l-am dat acum 7 ani....
Imi arunc ultimele ganduri, langa guma lipita sub banca, inca umeda. Imi mai spal inca mana, de praf de creta. Imi controlez si ochii, sa nu cumva sa se adaposteasca in foaile celorlalti. Ma simt inca la un test. La o lucrare de control. E trei sferturi din media generala....
Mi-e frica sa ma gandesc la nota. O primesc peste 3 luni de asteptare nechinuitoare.Sa treaca cat mai greu...nu ma intereseaza nota de la examenul" de viata", din vacanta de vara! Nu!
E inutil sa mi caut copiutele. La materia" viata", singure copiute sunt armele albe...
Si a trecut de luni, ultimul hop....
Creionul, nu mi-l mai ascut in banca.Nici in penar.De 9 luni, tot asta fac...si ochii parca dau sa vada coridoarele lungi, mereu aglomerate. Si tricourile albe, semnate colorat, vesnice, la fiecare sfarsit de an, la clasele mari. La anul, e vremea noastra....
Si iarasi voi urca 2 etaje, sa ajung in clasa....si voi deschide iarasi nervoasa, geamul.Si voi inchide usa, mereu uitata deschisa...ca se face curent!
Vreau pace si liniste 3 luni....si Soare...n-o sa mai plang la teste cu ecuatii....n-o sa mai tremur la tabla... n-o sa mai imi scape creta din mana, la ultimul cuvant de la romana! NU! aceste 3 luni vor fi altfel. Si de n-ar fi examenul "de viata" as uita si emotiile, la scoala. Dar el e...pretutindeni!
Ma simt un inger, ce-si coboara genele peste trupuri firave, ale cetelor omenesti...7 cete. La anul 8.
Acum se varsa in Orange, in Nil....la anul, in Dunare.... s-a scurs clasa a7a, ca nisipul dintr-o clepsidra sparta, pe care am primit-o intr-a 5 a, de ziua mea. S-a imprastiat, mai degraba, cu tot cu amintiri...
Si mi-a mai ramas doar o amintire dintr-a 7a...clasa a 8a.

Dedicatie

Buna dimineata!
M-ati dat uitarii?
Ati uitat ca sunt si eu
Un pamantean,
Sau macar, tot ceva....
Atat de aproape?
Buna dimineata!
Sunt aici!
Credeati ca va las?
Va inselati,
Dragutii mei!
Am revenit sa vad
Daca va e bine....
Fericiti? tristi?
Bolnavi?
Bolnavi poate ca da...
De dorul meu?!

"""""""Dedicatie"""""

E numai pentru tine

Amintiri

Din prezent:
Un curcubeu, o raza de soare,
Si-atat!
Atat sunt eu, cu mine!
Atat!
O simpla strigare de inger
O usoara lumina de fulger,
Un bizar truc de lumina....
Doar atat ma formeaza pe mine,
Un curcubeu, o raza de soare,
Si-atat!

Din viitor:
Cand voi fi mare
Vreau sa fiu un val,
Ce trece rapid, printr-un ocean,
Si-l nelinisteste.
As mai fi vrut sa fiu un vultur
Ce trece rapid printr-un albastru
Si-i tulbura intensul.
Insa, un val vreau sa fiu,
Agitat si fara grija,
Cu un singur tel...malul.

Din trecut:
Nu ma uitam nicicand,
Cu capul plecat, inainte,
As fi stiut oricand, oricum,
Ca nu voi parasi prezentul,
pana ce viitorul nu-mi va promite
O viata la fel ...ca-nainte.
As fi crezut atunci,
Ca-s o steluta mica, verde,
Ce-si pierde intreaga stralucire,
As fi crezut....si-atat!

Zambet ironic.....timp fara baricade!

Un birjar , cu trasura albastra, ca cerul de albastra, s-a oprit in fata portii mele...mi s-a parut intai, ca il cunosc....mi s-a parut!! Avea mantie la fel de albastra precum trasura; palarie purpurie; pantofi de lac; un baston cerat, in mana; pantaloni, lungi, de stofa, negrii; caninul din stanga de aur;unghia de la aratator, data cu lac; buze vinete, de frig; ochii mici, de aceea nu le-am putut descoperi nu culoarea; sparancele dese, blonde,unite; barbia alungita, specifica personajelor negative din carti; o camasa aramie, cu nasturi cojiti, pe sub mantie;un ceas de piele veche, la mana (mi s-a parut ca secundaru-l nu-i mergea) ;si mai avea ceva....in mana stanga, tinea un ursulet de plus maron. Un om normal, nici contemporan, dar nici de epoca, intre varste, cu un dinte de aur si unghia aratatorului data cu lac, sa aiba un urs de plus, in mana....
Mi-au dat, efectiv, lacrimile!! Plangeam?! Asta numai stiu...probabil ca birjarul a crezut ca am cascat, caci abia iesisem din casa.Si....m-a strigat pe nume. Deci la mine venise!I-am raspuns simplu, cu un "da" categoric, asa mi-a venit, sau a fost impulsul de a raspunde, cand cineva te striga....oricum, am zis"da".Mi s-a parut ca a zambit ironic, apoi a plecat....de-atunci nu l-am mai vazut....el imi stia numele...eu ii stiam surasul ironic. Atat?! Ajungea...oricum, imaginea lui, imi vine in minte, asociata cu a ursuletului, el mi-a trezit tot interesul...au plecat amandoi, si nu s-au mai intors!!
De-atunci a trecut un an....un an, sau doar o ora? Oricum, de-atunci, nimic nou...pana astazi, la rasarit. Am iesit ca de obicei, sa vad cum apune luna...cum rasare soarele, si am vazut, in fata portii, in acelasi unghi, cu birjarul,un caine batran, foarte batran.Avea blana aproape neagra, cu fire albe, tot mai dese, de la timp; ii atarnau de la picioare si urechi, putina blana; avea ochii lasati, mici, aproape inchisi; urechi lungi; ungii tocite; mustati parlite; iar la jumatatea spatelui, avea o rana, vanata, si fara blana; n-avea zgarda... si mai avea ceva...un ursulet de plus maron, in gura , in loc de os.Era tot el! Era .... altadata, in mana unui birjar destul de cochet...acum este...in gura salivanda a unui caine jigarat. Cainele, in loc sa ma strige pe nume, iar eu sa-i raspund categoric"da", mi-a suras, doar, ironic, si a plecat....si dus a fost!
Apoi, am vazut ursuletul in toate noptile cu vise....in toate clipele libere....in toate orele de desen, civica, istorie sau geografie...in toate cladirile, in toate gunoaiele, in toate diamantele...peste tot!!
L-am intalnit apoi, "raspoimaine", singur, la poarta. Nu imbatranise, poate ca de aia secundarul birjarului nu mergea si cainele nu avea zgarda....am intins bratul sa-l iau,si brusc, ursuletul mi-a zambit ironic. Am restras mana, si un vant puternic s-a ivit. L-a luat, probabil, si pe el.De-as fi avut curajul! Daca nu mi-as fi retras mana!!
De-atunci, la fiecare furtuna, stau in centrul pamantului. Poate uraganul ma va duce la urs. Poate uraganul imi va aduce ursul...

Astazi....

Ce va fi, astazi....

Astazi, ma voi juca cu raze eterne de luna plina
Imi voi toci in varf, pardesiul gri,
Si voi astepta cu grija si rabdare,
Un nou inceput, va rasari....
Mi-e teama totusi, de ceva aparte
Ce ma desparte de ingeri siderali
Si de coardele harpelor lor, atat de sonore!
Mi-e teama, ca atunci cand un val de lumina
Peste chipu-mi sa mi se reverse
Eu am sa tip, si are sa plece lumina....si dusa va fi!
Astazi, dupa ce soarele va rasari
Dupa ce-l cant in toate cantecele
Dupa ce-l caut, in toate baltile,
Astazi, il voi imbratisa cald, daruidu-i
Mirosul pamantesc, de crizantema .
Poate asa, sau poate altfel, il voi indupleca
Si lumina mi-o va lasa, pentru totdeauna!

Ce a fost, astazi....

Astazi, luna a disparut in freamate
Fara s-o vad, cu-nchipuri desarte
A disparut, probabil, de cu seara, ca falnicului
Soare, loc sa-i faca, printre astre si zambete
Eu,m-am trezit c-am cu puterea gandului
De dorul soarelui....
Credeam, candva, c-am sa tip la atingerea luminii sale
Credeam candva, mici nerozii!!
Am inceput sa rad , cand a luminii zale
Mi-o incheie incet, pe gat, pe fata.....
Credeam candva, ca voi reactiona cu urlete,
Credeam candva, mici nerozii!
Ii pregatisem, insa, si un dar, o imbratisare calda
Purtand parfumul, zambilei purpurii.
In schimb, acum, ca a trecut, i-am oferit un zambet
Larg si majestuos, din suflet,exact ca asta vara,
Cand ne jucam ca doi copii,
El de acolo, eu de aici....

O invitatie de a nu fi intelept!!

Am lucrat astazi, toata ziua, la un sirag de efemeritati. Se facea ca ploua, undeva pe coala mea, ca tuna din ochi un cal salbatic , undeva la marginea colii. Astazi, toata ziua, a plouat cu lucruri desarte.Incomprehensibilul se afla pe foaia mea. Si atat. Nu aveam voie sa deschid nici ochii. Scriam mecanic. Cu pixul pe foaie, destingeam litere marunte, delicate.Maine, toata ziua, voi cauta sa pestrez efemeritatile, in buzunarul stang al hainei de blana de vulpe, a mamei mele..Ieri, toata ziua, am traversat cerul cu o singura privire, fulgeratoare...Candva, in luna a treia din vara, la anul, poate voi gasi capatul vesniciei, te invit cu mine....


PS:Te invit la un suc natural de cirese amari...vii? Te cheama din departari ecoul meu...il auzi? Fugi, distrus, de amintirea zilei trecute...ajungi?Poti veni? Poti auzi? Poti ajunge? DE nu, iti voi trimite o scrisoare lunga, ce nu o vei putea termina de citit intr-o viata. Atunci, voi stii sigur ca traiesti de doua ori, si vei veni, ve auzi si vei ajunge...Daca ti se pare, ca acesta invitatie e infantila ori neserioasa, ori ca textul de mai sus e doar o introducere,atunci, nu-mi va pasa de tine, sa nu mai vi, ca nu te mai astept...inseamna ca esti un "intelept" si afla, ca am un vis, ce nu poate fi tradus in mintea logicilor sau a inteleptilor!! Eu nu le cer sfaturi, sau ajutorul, sunt intelepti , si atat! Ii admir? Tot atat cat ma-nteleg si ei, pe mine. Daca nu ma intelegi, daca esti un intelept, intersecteaza-ti drumul cu o pasare calatoare, si asa va mai disparea un intelept, de pe Pamant...daca nu stii sa urci pe pasare, atunci vei fi intr-adevar un intelept. Inteleptii sunt intotdeauna"cu picioarele pe pamant"...

Jurnal de viata:colectionar de vise si idealuri

M-am agatat intr-o noapte fara strop de lumina, o noapte intunecata ca sufletul unui fariseu, de parfumul mirobolant al norilor. Aveau, in noaptea aceea, un miros esential, puternic si vital, un miros aidoma oxigenului, nunantat cu vanilie, lamaita si zambila.Era un miros greu, des ca o ceata de toamna. Imi doream, precum un inger ratacit, sa ajung acolo sus, la norilor catifelati, din vata alba. Avea asemenea miros, identic cu parfumul soarelui, numai ca era mai puternic, mai ametitor. Precum in vis, un inger se arata, a aparut, ca din senin, dorinta-n mine de a ajunge acolo sus. Cum spuneam, m-am agat de mirosul puternic, poate, voi ajunge la norii mei, care ma asteapta, ma striga si-mi lumineaza calea, parca, numai pentru mine....as fi vrut atunci sa am o intalnire cu Stravechea Morla, sau cu Oracolul din Delphi, atunci, viitorul meu n-ar mai fi depins doar d-un miros apasator.Si-am mers, parasita de putere sau oboseala, parasita de orice putea fi omenesc sau real. S-am urcat, mult, din greu, pana la primul nod.Acolo, avand parc-o viziune vitala, mi s-a aratat o floare. Ce sa fie?UN semn? Indiciu?O floare, alba, cu stropi purpurii,percum o hartie goala, incarcata cu mii de cuvinte....Am inaintat. Alt nod. S-atunci, mi-a aparut in fata-mi un neant. Era , pur si simplu, nimic. Un nimic surprinzator, periculos.Era doar nimic, si-atat...NIci floare, nici arbori inalti peste care sa urc, nici nori la care sa ajung. Nici chiar miros ametitor....Cum mai puteam ajunge sus, daca neantul mi s-a pus in cale? Cum mai puteam sa ajung la nori, daca nu mai simteam mirosul.Atunci, totul trebuia sa se transforme in aur, mirosul, neantul, inima-mi....totul a ramas la fel, un nimic gol, confiz.Si ce-am sa fac?Ma prabusesc in neant, intai cu privirea,apoi cu mine, cu-ntreaga mea fiinta ce atarna de o dorinta.
Am inchis ochii, am respirat adanc, apoi,am visat. Am visat ca eram carcetataor si cautam Piatra Filozofala, si o tot cautam, pana cand am descoperit ca o cautam intr-un desert pustiu...era gol, precum neantul, si, brusc, cand sa inchid ochii, si sa incep in vis, sa visez, a luminat ceva...era Piatra Filozofala, cea pe care o cautasem de la nastere, necontenit. Am luat-o, si-atunci am deschis si ochii. ERa tot neantul, doar ca parfumul se apropia tot mai tare, pana l-am simtit din nou, iarasi... Si-amurcat atunci, depasind neantul...tot atunci am relizat ca Parfumul Filozofal era Parfumul Vieii, era acel parfum ce ne lipseste noua, oamenilor din nastere.Si am urcat in continuare pe parfumul vietii, urcam pe viata, pana la nor.Din nou un nod...Ma las batuta...inchid ochii, ca atunci, dar inainte-mi dezlipesc mainile de pe mirosul apasator, care ma tinea in aer, in viata, si tin in ele strans mirosul meu, mirosul vietii mele. Trebuia sa cad pana jos, la neant, si sa ma prabujesc in el, in prapastia cu nimic. N-a fost asa...am simtit ca strang in mana un nor.Si m-am lasat pe aripile vantului, nep-asatoare, bucuroasa, uluita. Nu mai conta, aveam in maini norii. Mirosul se stingea, ca un foc de mult aprins. Ce mai conta? Tineam in maini norii.....Si-am inchis ochii, ca la neant, si-am vrut sa visez. Din nou! Aveam, in sfarsit, in maini, idealul meu....nu voiam sa stau pe nor, sa plutesc pe el, sa ma joc cu el. Voiam doar sa ajung, pentru o clipa, la el...si-am ajuns, urcand in sus pe parfum de viata, depasind neantul si vizuni banale....acum m-am lasat pe aripile vantului, care poarta cu ele, ultimul praf de nori....

A fost odata, intr-o noapte, pe Pamant.....

Era o bataie inceata de vant, era o adiere de suferinta si un incolor infinit de nesabuinte.Totul prindea o spectaculoasa panza pe deaspura, o panza freatica, de paianjen sau a vietii.Nu stiu bine.Un cer era senin deoadata, in miez de noapte, precum un strigat dureros intr-un desert pustiu...cum era cu putinta, ca pe Pamant, in noapte sa fie zi, si cerul d-un albastru mai ceva ca marea? Era mijloc de noapte, cand se spune ca fanasmele se-aduna intr-o melodioasa joaca pe pustiul de albastru inchis si unesc toate cele trei ace ale cesornicului...acum erau doar basme uiatate, doar legende fara haz si credibilitate.Un om normal de-ar fi, cum s-ar putea sa creada ca noaptea fantasmele se-aduna? Si-acuma cerul...fara nori albi precum neaua, sau cenusii, fara pete sau decolorari.Un cer simplu, ca in miez de vara, in miez de zi...e iarna, spre sfarsit, e miez de noapte, abia inceput si parca brusc sfarsit.... Privirea-mi bate tristanda in geam...vrea si ea sa-nteleaga de ce oare, cerul s-a decolorat. L-a spalat cu clor? Dar e albastru, si ce albastru....Un vis de-o schioapa si nu numai, un abis neinceput de amintiri prezente. Unde, cum si cand are loc actiunea? De ce este, pur si simplu, de ce exista? Un sir de controverse imi invadeaza mintea....cu putinta oare este ca pe cerul pustiit sa apara brusc lumina? Ce inger s-a pogorat pe pamant si afacut asemenea minune, nu pot spune, dar o faptura omeneasca, n-ar fi putut, sau poate da?! A fost odata, intr-o noapte, pe Pamant, un cer albastru, fara nori! A fost, a existat candva acel albastru sir de neintelegeri....Molatec, ca un melc de curse, a trecut acel candva, ce-a fost odata....a trecut acel miez de noapte, iluminat de-o stafie sau inger... . Pamantul a detinut o minune....va dati seama? Iar ochii mei au vazut-o, va dati seama? Au vazut-o!! Dar cine a facut-o? O stafie sau un inger...poate imaginatia mea...poate voi, poate eu! Din nou, un sir lung de pareri spasite...Era noapte, cu adevarat? O actiune fara actiune, un sir de intaplari, fara intamplari,uitati-va si voi' in noaptea aceasta, pe cer, in miezul ei, si poate o sa revedeti acea minune, si-atunci voi stii cine a facut-o ! DE o vedeti, spuneti-mi, caci, voi intelege, cine a fost!Sculati-ma atunci, si pe mine!!!

O caut inca din copilarie

O caut in dementa, o caut de atunci, si tot o caut, ca pe o carte veche cu povesti moderne, ca pe o papusa rupta, dar abia fabricata, o caut cu dementa, cu toti nervii, neuronii si cu fiecare vena de sange, o caut peste tot, cu tot, inca de atunci, din copilarie! Unde e? Ne jucam, involuntar sau poate planuit, de-a vati ascunselea, ne jucam baba orba, la fel ca atunci, ca-n copilarie....Dar n-o gasesc si parca, Pamnatul se crapa in doua ca la un seism, ca la sfarsit de veac, de lume....Unde o fi? De ce nu o gasesc, desi o caut, de atata timp? Eu, am crescut ingrozitor de mare, si totusi n-am gasit o! Oare o fi plecat din tara, din continent, din univers? Si plang de doru-i, unde e? Daca o vedeti, sa m-anuntati, sa-mi trimiteti o soapta de raspuns, o pulbere sihastra de indiciu...o miscare lina a frunzei de artar, cand bate vantul, sau e furtuna, sau vartej! Va rog indata sa m-anuntati, fulgerator , ca intr-o noapte de vara, nelinistita.... si inima mea, bate neputincioasa in fata pierderii ei....o cheama "pace" si legenda spune ca a ucis, acum piere in infinitul albastru, in zarile neconturate, in soarele fara cusur, se pierde-n aer, in atmosfera! Si pentru ce....pentru ea insasi, unde e, unde e pacea mea, cea mai buna prietena de mica, dar a fugit, inainte sa rasune ca un mare cantec in sufletul meu, unde e ea, cea pe care o caut demential de mult, de foarte mult timp....o clipa, pentru ea, e un an, si pentru ea anul e o clipa, totul e neinteles, si totusi, o inteleg perfect, o-ntelegeam! Unde e pacea, daca o gasiti, ma anuntati, trimiteti o sopata inteleasa, nespusa in cuvinte, pe o randunica sau pe-o adiere de vant toamna, cand frunzele se cearta pe locul din pom! Pacea, nu canta caVara, la harfa, ea canta la vioara, canta lin, cu note repetate, pana la infinit, daca o auziti cumva, sa ma-anuntati pe mine, si sa mai stiti ca ea, picteaza, picteaza minunat, cu acurele amestecate si pensule subtiri, picteaza totul si nimic, tot ce e gol, ea a pictat, daca-i gasiti cumva vreo pictura, sa m-anuntati, pe mine.Si doar ea albeste steaguri, daca gasiti vreunul, sa mi-l dati! Unde e pacea, o caut de atata timp, s-a ascuns sub un drapel alb, sub Statuia Libertatii, sub un glob de geografie, unde e? Am rugat lucrurile sa m-anunte daca o gasesc, si albinele le-am rugat, daca cumva-n vreo floare simt un miros imbietor de liniste, sa stie ca ea e, si sa m-anunte tot pe mine....si cerul l-am rugat, daca adaposteste vreo nimica toata, ceva nevazut, nespus, invizibil si nestiut, sa mi-o dea mie, ca e ea, pacea. La fel ca si pe soare, daca orbeste aerul cu lumina sa, acolo e ea, sa mi-o dea mie, si asa, mai oarba....macar stiu ca e ea, si ca va fi a mea, nu va mai sti sa fuga de mine, nu va mai vedea....dar nu m-au anuntat nici ei, nici voi, si eu nu stiu ce sa ma fac, unde sa o caut, cum sa fac, cui sa-i mai cer ajutorul. Pacea se cheama , nu va face nimic, trebuie doar sa- mi spuneti mie. O caut inca din copilarie, o caut cu aceeasi evlavie ca atunci, la inceput, dar speranta e tot mica, tot mai mica, si tot scade, saracuta, unde e pacea? Daca o gasiti sau auzititi sa m-anuntati, va rog! e urgent, caci voi creste mult prea mare ca sa-mi mai pese vreodata de ea, si se va pirde-n cosmosul acesta mare, si va pieri de pe Pamant. Va rog sa m-ajutati, e graba mare, si de-o vedeti sau auziti si nu ma anuntati, legenda va pierii uitari, si totul va fi trist, lipsit de ea, adica de nimic, si totusi, de esenta sa.

Misterul curcubeului

Imi aminteam, uitandu-ma pe niste poze ratacite printre nori, zapezi si fire de iarba, clipe dulci, faguri de miere, de mai de mult, cand nu stiam ce inseamna un itelept, intelepciune, adevar si minciuna. Stiam totusi, ca intr-o zi voi sti mai mult, voi sti de unde vine cerul, cum se naste curcubeul, de ce apune soarele si cand cad stelele de pe cer, insa, m-am inselat, am crescut ingrozitor de mare si tot nu am aflat toate acestea. Oare le voi mai afla?Nu cred, cu siguranta NU! Acum am aflat ce inseama un intelept, intelepciune, adevar si minciuna, si totusi, vreau sa stiu mai mult, sa fiu mai putincioasa in fata lucrurilor mici care formeaza lumea mare. O intrebare imi tulbura linistea.
De unde vine curcubeul? Din munti, din ape, din zapada, dintr-un nor ratacit? de unde apare minunea multicolora, care se revarsa pe sufletele noastre, asternand peste ele senzatie de neputinta, de necunoastere, dorinta de mai mult. Nu inteleg, nici chiar acum, de unde asa mult mister in cateva culori, intalnite si pe paleta de culori, in mana unui mare pictor:cerul. Cum de poat niste simple culori, sa palpite inima, sa incante privirea si sa uimeasca intelectul uman?
Curcubeul este o comoara de culori, neamestecate, clare, permanente in gandirea noastra, efemere pe cer.... este la fel de ascuns ca o comoara, intr-o albastra insula misterioasa, intr-un abis pur, simplu, neatins, la fel ca norii si ca stelele, dar el e altfel...ca o atingere usoara a unei aripi de inger, lasand in urma-i lacrimi dulci, multicolore. Culori diferite, atat de diferite...atat de fermecate, de vrajite, de misterioase, de ascunse, atat de bizare...! Dar totusi, unde sta ascuns curcubeul cand e seceta sau cand ninge? Unde se ascunde curcubeul cand ploua, de reuseste sa apara atat de repede? Cat va mai trebui sa cresc sa inteleg, sa aflu, sa descopar? Mult, putin, foarte mult, foarte putin, cat? Di daca totusi curcubeul va aparea iar si iar, iar gandurile mele se vor pierde aiurea , prin amurg, prin seara, si vor uita de curcubeu? Minunata va fi clipa cand curcubeul ma va cuprinde in brate, si-mi va sopti ca ramane pe veci al meu, ca un lucefar credincios, povestindu-mi despre el, despre stele, despre luna, si sa-mi dea si mie din misterul si frumosul sau!

Vorbele se pierd, scrisul ramane........

Si plangem cu totii, cum plange stiloul cu cerneala, si imprastiem lucruri prin lume, cum imprastie stiloul cuvinte, ne despartim.....in silabe,la fel ca stiloul, avem scopuri pe lume, la fel ca cerneala, ne intinam imaginea, pe mana altuia. Asemenea intelepciunii pe care o scrie stiloul, natura devine din ce in ce mai frumoasa, stiloul e intelept cu cerneala, iar natura frumoasa, cu oamenii!
Pe o foaie galbena, de pergament prafuit, stiloul lustruieste cateva cuvinte sterse.Parca le-a facut o poza, sa le pastreze asa, sa-si aminteasca de ele asa, frumoase, lustruite, la fel ca noi, cand fotografiem ceea ce ne place, ceea ce vrem sa ne amintim, si-ncercam sa ne lustruim faptele, viata....dar o mana a intinat cerneala de pe testament, faptele din viata!
Totul pare imposibil, dar totodata usor, asemenea stiloului, strigam cu glas sonor ca trebuie sa incepem totul cu alineat! Si multi vorbesc cu stiloul, sa le ascunda gandurile, sa vorbeasca in locul lor, sa le fac niste simple ganduri celebre! Stiloul intina iar cerneala, si iar...totul se repeta, aceleasi litere de mana, caligrafice, scrise cu cerneala albastra, mult prea albastra, aceleasi alineate si aceleasi idei, totul se repeta, se amesteca, se pierde in eternitate, in zare, in amurg...........
Vorbele se pierd, gandurile se uita, fericirile sunt trecatoare, lacrimile se sterg cu amintirile, doar scrisul ramane. Stiloul rusineste,cerneala se consuma, foaia se prafuieste, doar scrisul ramane! Si totusi, omagiem stiloul cerneala, suntem mandrii insa, doar cu scrisul!

Intrebari...raspunsuri...adevaruri

NU! Nu vreau, nu cred, nu vreau sa cred, nu trebuie sa cred!
EU? Numai eu, de ce eu, ce am facut eu?
SIGUR. Sigur se poate, sigur niciodata, dat pururea intotdeauna, sigur.
POATE... voi intelege, poate va fi un nou inceput, poate...

Confuzie.Nu se poate! Chiar asa? Of....
Uneori, tare ne mai doare adevarul, si vrem sa scapam de el, dar nu putem, s-a infiripat in sufletul nostru, pe nesimtite.
Alteori, tare ne mai doare minciuna, fiindca si ea este un adevar, un adevar despre persoana draga noua, care ne doare, mai tare decat fapta in sine...minciuna!
Ne punem, cateodata, intrebari inutile, gasim raspunsuri mai inutile, mai banale, exclamam lucruri marunte, ne gandim la lucruri simple.
De ce, oare, ne intereseaza cele mai marunte obiecte, suntem curiosi, de ce ,oare, exista curiozitatea, emotia, cine o fi spus prima data o miciuna si cine o fi descoperit adevarul?
Ma gandesc la fiecare apus si rasarit de soare la asemenea intrebari, ma gandesc la oameni, in general, la adevaruri despre ei!

Timpul

Simt, atat de intens, cum pamantul se invarteste cu mine, ma ameteste, ca pe un om care a baut peste masura. Cand ma uit la albastrul cer, amestesc din senin, neputandu-ma controla... uneori chiar cad, cad in bratele necunoscutului si privesc in sus, fara sa am o tinta, ca o pasare, ce priveste in jos, spre sol, in timpul zborului, fara sa priveasca fix un om.
Sunt, uneori, atat de singura, cum e si luna fara stele si soarele fara razele lui sempiterme.Tuturor cred ca ni se intampla sa simtim cum pamantul se invarteste cu noi....dar sa nu putem face nimic, absolut nimic, doar sa speram, ca intr-o zi, pamantul se va linisti, iar noi nu vom mai fi ametiti!
Sa stea timpul pe loc, numai un minut, sa rezolv multe probleme, sa-mi revin din ameteala, sa nu mai fiu confuza...doar un minut. Ce timp necrutator si dur, atat de crud, si totusi, daca se opreste pamantul din ritualul sau zilnic, daca imi face voia? Ce are sa se intample? Uneori, ma tem de raspuns, alteori imi doresc din toata inima sa-l aflu, acum insa ma tem de el!