DE CE SE NASC CIREŞELE
A fost odată ca
niciodată, pe când Soarele era cu mult mai tânăr decât este acum, când nu se
născuse încă luna, iar noaptea venea doar atunci când Soarele mânca o acadea
colorată mai mare decât el, a fost o mică cireaşă.
Când tocmai crăpase din mugure, era o cireşică verde
şi acră pe care nu o observase mai nimeni la început, nici chiar acel băiat cu
şapcă purpurie, care în fiecare seară trecea zburdând pe lângă cireş, alegea
cea mai coaptă cireaşă şi o mânca lacom.
Aşa
se întâmpla seară de seară şi, fără să înţeleagă de ce, cireaşa noastră era tot
mai înspăimântată de apariţiile neaşteptate ale băiatului. Şi tot aşa, până
când, într-o seară, cireşica o întrebă pe mama sa (pentru că, să ştiţi, oricine
are o mama a lui) când deja era destul de mare, şi se rumenise în obraji, dacă
băiatul ar putea ajunge şi la ele, care erau aşa în vârf de tot!
-Stai
liniştită, draga mea, ştii doar că băiatul nu ajunge decât la cireşele de pe
crengile mai lăsate, incerca mama să o liniştească,pe cât putu.
-Da,
poate ca ai dreptate, mi-am făcut griji degeaba!
Şi, când să se liniştească aproape de tot si
cireşica, se auzi un „zdrang” foarte aproape de ele, apoi un „lipa-lipa” şi un
„hop!” şi mama cireşei fu prinsă în mâna băiatului cocoţat pe o scară
gigantică...Şi, săraca cireşică, cum sa nu te sperii,cand crezi într-adevăr că
trăieşti în zadar, când înţelegi că
peste două sau trei zile, când te vei înnroşi de tot , vei dispărea! Nu-i mai
rămânea decât să aştepte în bătaia vântului, să privească tot înainte cerul şi
să-şi plângă de milă, căci, ştim cu toţii, aceasta este soarta oricărei cireşe.
Cireaşa noastră, însă, de când a înflorit, şi-a dorit să facă ceva mare cu
viaţa ei, să privească şi dincolo de frunzele cireşului, să lase ceva măreţ în
urma sa. Dar ce ar fi putut să facă, o biata cireaşă abia rumenită?
Noaptea
ce-a urmat a fost o noapte mai agitată decât cred că aţi avut voi vreodată,
acolo, în vârful cireşului, în care cireşica a visat zilele ce urmau, a visat
că plânge şi a plâns, s-a agitat, aproape că a transpirat cu rouă spre
dimineaţă şi...poc! Cireşica noastră a căzut din coadă! Fiind în varf de tot,
credea că lumea înseamnă doar cerul, încă vreo cinci sau şase cireşe şi mâna
aceea mare a băiatului, iar acum,se trezeşte pe diferite ramuri ale cireşului
uriaş. La primul etaj, cel mai apropiat de al ei, văzu cireşe cam ca ea, mai
tinere sau încă în muguri, dar, din ce cobora, întrezărea cireşe ori putrede,
ori pătate, ori mai roşii decât şi-ar fi imaginat vreodată, ori mai mari, mai
bătrâne şi cum mai pot fi cireşele...După multe clipe de plutire, ateriză în
sfârşit, pe pământul moale, fără iarbă (ştim cu toţii că la umbră nu creşte
iarba) se simţi deodată uşurată.
Acum,însă,
venea partea cea mai grea, iar cireaşa era cât pe aici să cedeze. Ce mai era
de făcut acum? Era pâna la urmă o
cireaşă, doar atât, nici picioare nu avea,însă, avea ceva mult mai important,
multă voinţă.
-Acum ori niciodată!!!
Şi
se pomeni, fără să-şi dea nici ea seama, pe spatele unei libelule care tocmai
îşi deschidea larg aripile. Acum, aproape toate visele ei erau realitate, zbura
în înaltul senin, sub soarele abia răsărit, printre puful norilor de diferite
forme şi mărimi, privind drept înainte şi râzând încet, ca într-un vis
frumos.Când însă libelula s-a lăsat din nou pe pământ, parcă aterizaseră în
Rai. Peste tot erau numai culori, prospeţime, parfum îmbietor, iarbă proaspătă!
Şi, întâmplarea a făcut, să aterizeze exact lângă o floare superbă, roşie,
aidoma cireşelor bine coapte, hotărâtă, semeaţă în căldura soarelui de iunie.
Cireaşa s-a mirat de frumuseaţea ei, dar şi de faptul bizar că deşi era atât de
roşie, nimeni nu părea că vrea să o mănânce.
Când însă încercă să se apropie,
ceva mic, ascuţit şi verde a înţepat-o. Era un spin. Abia atunci, frumoasa
floare, trandafirul, a observat-o.
-Buna
ziua- spuse ruşinată cireaşa- sau poate că se rumenise de la soare, sunteţi
nemaipomenit de frumoasă şi îmi cer scuze că v-am deranjat...
-Dar
nu m-ai deranjat deloc. Întotdeauna mi-am dorit să cunosc o cireaşă. Eşti exact
aşa cum îmi povestea o fetiţă zilele trecute!
-Atunci
de ce m-aţi înţepat cu frunzuliţele acelea mai mici?
-Se
numesc spini, draga mea, şi nu te-am înţepat intenţionat. Ei sunt doar ca să mă
apere de orice pericol, aşa cum probabil tu ai avut coada, răspunse cu blândeţe
trandafirul.
-Dar
pe mine coada nu mă apăra deloc...
-Nici
de vânt? Căci, din câte am auzit, vântul este singurul pericol pentru cireşe.
-Păi,
poate că dacă m-ar fi luat vântul, nici nu aş fi apucat sa mă văd roşie de tot,
cum am visat mereu să fiu, recunoscu cireaşa încurcată.Dar vântul nu este
singurul de care mi-e frică...şi cireşica începu să-i povestească prin toate câte
a trecut pentru a-şi îndeplini visele, dar şi despre cât de frumos a fost să
zboare printre nori pufoşi, prin albastrul senin al cerului pe aripile unei
libelule...
-Atunci,
dacă tot ai făcut ce ai vrut cu viaţa ta, ce-ai zice să laşi ceva de care să fii mândră în urma ta?
Şi-atunci,
ca un fulger, îşi aminti cireaşa cum mama ei îi spunea că cel mai important în
viaţa scurta a unei cireşe este să facă oamenii fericiţi si să lase ceva în
urmă prin care să devină nemuritoare.
-Bănuiesc
că la partea cu fericirea oamenilor am c-am dat-o în bară...
Trandafirul
doar zâmbi la cele auzite:
-Dar,
din ce mi-ai povestit, înţeleg că ţi-ai propus să-ţi îndeplineşti toate visele
şi nu te-ai lăsat când a fost cu adevarat greu! Şi a fost perfect! Acum,
trebuie doar să rămâi aici, până când nepoţica grădinarului, care vine să mă
ude, te va vedea,şi va fi foarte fericită,căci toată vara şi-a dorit o cireşica
din vârful unui cireş uriaş. Şi aşa, toate visele tale se vor împlini, chiar şi
cele pe care n-ai fi crezut vreodată că ţi le vei dori! Ba mai mult! Cu toţii,
şi oameni şi animale şi plante ne vom aminti mereu de tine, şi multe poveşti
despre vointa de fier şi viaţa minunată a unei cireşele se vor scrie
pretutindeni! Stai fără griji, că cei ca tine, care cred atât de mult în visele
lor, şi au atâtea aşteptări de la ei înşişi
vor lăsa mereu în amintirea lor ceva foarte măreţ!
-Ai
dreptate, şi mama avea dreptate! Eu chiar am putut, şi voi putea în continuare!
Şi
aşa, peste mulţi ani de atunci, cam în perioada asta, în locul unde
cireaşa şi trandafirul au stat de vorbă,
acum creşte falnic un cireş înflorit. Şi dacă te apropii mult de acest cireş şi
îi povesteşti despre o cireşică care nu s-a dat niciodată bătută, vei vedea că se
înclină puţin, în semn că cireşica aceea este chiar falnicul pom!
Poveste extrasa din propria carte "Jocul de-a povestea"- pe care o voi impartasi cu voi cat mai curand!