Un birjar , cu trasura albastra, ca cerul de albastra, s-a oprit in fata portii mele...mi s-a parut intai, ca il cunosc....mi s-a parut!! Avea mantie la fel de albastra precum trasura; palarie purpurie; pantofi de lac; un baston cerat, in mana; pantaloni, lungi, de stofa, negrii; caninul din stanga de aur;unghia de la aratator, data cu lac; buze vinete, de frig; ochii mici, de aceea nu le-am putut descoperi nu culoarea; sparancele dese, blonde,unite; barbia alungita, specifica personajelor negative din carti; o camasa aramie, cu nasturi cojiti, pe sub mantie;un ceas de piele veche, la mana (mi s-a parut ca secundaru-l nu-i mergea) ;si mai avea ceva....in mana stanga, tinea un ursulet de plus maron. Un om normal, nici contemporan, dar nici de epoca, intre varste, cu un dinte de aur si unghia aratatorului data cu lac, sa aiba un urs de plus, in mana....
Mi-au dat, efectiv, lacrimile!! Plangeam?! Asta numai stiu...probabil ca birjarul a crezut ca am cascat, caci abia iesisem din casa.Si....m-a strigat pe nume. Deci la mine venise!I-am raspuns simplu, cu un "da" categoric, asa mi-a venit, sau a fost impulsul de a raspunde, cand cineva te striga....oricum, am zis"da".Mi s-a parut ca a zambit ironic, apoi a plecat....de-atunci nu l-am mai vazut....el imi stia numele...eu ii stiam surasul ironic. Atat?! Ajungea...oricum, imaginea lui, imi vine in minte, asociata cu a ursuletului, el mi-a trezit tot interesul...au plecat amandoi, si nu s-au mai intors!!
De-atunci a trecut un an....un an, sau doar o ora? Oricum, de-atunci, nimic nou...pana astazi, la rasarit. Am iesit ca de obicei, sa vad cum apune luna...cum rasare soarele, si am vazut, in fata portii, in acelasi unghi, cu birjarul,un caine batran, foarte batran.Avea blana aproape neagra, cu fire albe, tot mai dese, de la timp; ii atarnau de la picioare si urechi, putina blana; avea ochii lasati, mici, aproape inchisi; urechi lungi; ungii tocite; mustati parlite; iar la jumatatea spatelui, avea o rana, vanata, si fara blana; n-avea zgarda... si mai avea ceva...un ursulet de plus maron, in gura , in loc de os.Era tot el! Era .... altadata, in mana unui birjar destul de cochet...acum este...in gura salivanda a unui caine jigarat. Cainele, in loc sa ma strige pe nume, iar eu sa-i raspund categoric"da", mi-a suras, doar, ironic, si a plecat....si dus a fost!
Apoi, am vazut ursuletul in toate noptile cu vise....in toate clipele libere....in toate orele de desen, civica, istorie sau geografie...in toate cladirile, in toate gunoaiele, in toate diamantele...peste tot!!
L-am intalnit apoi, "raspoimaine", singur, la poarta. Nu imbatranise, poate ca de aia secundarul birjarului nu mergea si cainele nu avea zgarda....am intins bratul sa-l iau,si brusc, ursuletul mi-a zambit ironic. Am restras mana, si un vant puternic s-a ivit. L-a luat, probabil, si pe el.De-as fi avut curajul! Daca nu mi-as fi retras mana!!
De-atunci, la fiecare furtuna, stau in centrul pamantului. Poate uraganul ma va duce la urs. Poate uraganul imi va aduce ursul...
stiul de albastru inchis si unesc toate cele trei ace ale cesornicului...acum erau doar basme uiatate, doar legende fara haz si credibilitate.Un om normal de-ar fi, cum s-ar putea sa creada ca noaptea fantasmele se-aduna? Si-acuma cerul...fara nori albi precum neaua, sau cenusii, fara pete sau decolorari.Un cer simplu, ca in miez de vara, in miez de zi...e iarna, spre sfarsit, e miez de noapte, abia inceput si parca brusc sfarsit.... Privirea-mi bate tristanda in geam...vrea si ea sa-nteleaga de ce oare, cerul s-a decolorat. L-a spalat cu clor? Dar e albastru, si ce albastru....Un vis de-o schioapa si nu numai, un abis neinceput de amintiri prezente. Unde, cum si cand are loc actiunea? De ce este, pur si simplu, de ce exista? Un sir de controverse imi invadeaza mintea....cu putinta oare este ca pe cerul pustiit sa apara brusc lumina? Ce inger s-a pogorat pe pamant si afacut asemenea minune, nu pot spune, dar o faptura omeneasca, n-ar fi putut, sau poate da?! A fost odata, intr-o noapte, pe Pamant, un cer albastru, fara nori! A fost, a existat candva acel albastru sir de neintelegeri....Molatec, ca un melc de curse, a trecut acel candva, ce-a fost odata....a trecut acel miez de noapte, iluminat de-o stafie sau inger... . Pamantul a detinut o minune....va dati seama? Iar ochii mei au vazut-o, va dati seama? Au vazut-o!! Dar cine a facut-o? O stafie sau un inger...poate imaginatia mea...poate voi, poate eu! Din nou, un sir lung de pareri spasite...Era noapte, cu adevarat? O actiune fara actiune, un sir de intaplari, fara intamplari,uitati-va si voi' in noaptea aceasta, pe cer, in miezul ei, si poate o sa revedeti acea minune, si-atunci voi stii cine a facut-o ! DE o vedeti, spuneti-mi, caci, voi intelege, cine a fost!Sculati-ma atunci, si pe mine!!!
and, si in somn, sa am vise pline de lumina, sa plang, sa rad, sa ma bucur, sa ma intristez numai pe luimina. Ea ma voia aproapre, intocmai cum vrea luna sa aiba luceafarul aproape...asa visa si ea, sa ma duc undeva langa ea,in Universul acesta mare, in spatiu ,pe langa planete sau sa vina ea la mine, sa ne jucam printre culori si raze de soare, prin iarba verde, tanara, de iunie..... Eram un echilibru, apoi, mult mai mult, daca se putea mai mult, am fost noi doua si atat. Stateam pana tarziu, in miez de noapte, departe, cu ea, cu lumina de luna. Si doar ei ii spuneam secretele noaste, gandurilor, doar ei ii spuneam cele nespuse voua, si cele spuse si cele ce sunt, vor fi sau au fost vreodata spuse. Ea, imi spunea totul.Cum lumineaza mereu, cum ma cauta disperata prin multimea de "muritori", cum o mustraza constiinta daca ma uita. Odata, stiti ca m-a uitat? Era nopate, dormeam. Toata noaptea nu am vazut niciun vis, fiindca nu a fost ea. Era ratacita prin padurea de arborii rari , dar totusi, constiinta a mustrat-o.Tocmai eu?
