Când o floare
Se întinde mai mult decât poate duce,
După soare,
Creşte mai înaltă, mai frumoasă,
Mai parfumată şi mai colorată!
Şi tot se înalţă, la nesfârşit.
Toţi spun că floarea aceea va ajunge la soare,
Măcar cu o petală, din atâtea câte are....
Dar poate că mulţi se înşală,
Floarea nu are cum să mai ajungă la soare,
Fiindcă acolo este locul ei deja.
Din soare s-a născut, spre soare e calea ei,
Privirea ei, parfumul ei!
Floarea aceea, trăieşte pe Pamânt,
Doar ca să vadă soarele în toată splendoarea,
De la mile depărtare, cum luceafărul
Ar privi tot în jos, după iubita lui de pe Pământ.
Floarea noastră, ştie însă ce niciun om nu poate şti:
Că soarele are ochi doar pentru ea,
Că a trimis-o pe pământ,
Şi el o înalţă tot mai sus.
Până într-o zi, când floarea,
Prea frumoasă, prea înaltă,
Prea ruptă din soare,
Şi totuşi prea aproape de el
Se va lipi din nou de soare!
Şi poate va cădea din nou,
C-aşa-i stă bine florii,
Şi-o vor admira iar toţi,
Şi vor crede că vrea să ajungă lângă soare
Neştiind de unde vine şi unde se întinde!
