Sus, pe acel Soare mai mic, stins cu stele,
S-a născut, nu demult, dar nici tânără nu e,
O stea cu chip de fată şi aripi de fluture.
O stea al cărei nume rămâne o legendă-n Spaţiu
Şi-o închipuire pe Pământ.
Când s-a născut nici nu ştia să zboare
Şi nici mamă nu avea, nici tată.
Era doar o stea cu chip de fată,
Cu păr ca focul, cu primăvara vărsată în privire,
Cu suflet alb ca porumbelul, cu cânt ca al privighetorii,
Cu licurici în ochi ca scântei de rouă,
Cu aripile unui fluture din ceară.
Când s-a trezit păru că a picat de nicăieri.
Craterele-i spuneau Steaua din Foc
Iar stelele şuşoteau de-o Fată din Rouă.
Ea se credea decupată din vreo carte cu poveşti a Lunii
De adormit pământeni, ce a căzut în zborul spre Pământ.
Dar n-avea glas,n-avea mâini, n-avea prieteni şi nici din aripi nu ştia să dea.
Uneori cânta, fără vorbe.
Alteori desena, fară mâini.
Şi-adesea se juca, fără prieteni.
Doar să zboare nu putea, fără aripi.
Şi nu vă-nchipuiţi acum că a-nceput să zboare aşa,
Ca-n basme, din senin, spre senin.
Nici n-avea cum, căci nimeni în Spaţiu n-o înţelegea.
Stea nu era, nici om, nici înger,
Nici glas n-avea şi nici din aripi nu ştia să dea.
Pur şi simplu, s-a împiedicat odată, de Luceafăr
Şi a căzut drept pe Pământ, într-un pustiu verde
Cu multe flori de câmp.
De-atunci, spaţiul nu mai ştie de ea, dar o mai caută,
O stea atât de frumoasă, şi totuşi ce nu ştia nimic să facă,
Şi nici pe nimeni nu avea ca ea, s-o înţeleagă.
Aici a învăţat să dea din aripi, de la fluturi,
Aici a cântat în cor cu privighetorile,
Aici a luminat nopţile cu licuricii,
Aici au înfiat-o două oglinzi, ce-i semănau perfect,
Şi-aici şi-a făcut primii prieteni şi primii admiratori.
În spaţiu nu s-a mai întors niciodată,
Dar nici Pământul nu ştie de ea, şi n-a ştiut vreodată.
A renăscut pe acel deal ce s-a numit Atlantis,
Pe lângă care trecem zilnic, de câte ori clipim mai lung, sau strănutăm.
