Şotron

Se juca o zi, ba alta,
Pe cerul pal-inchis,
De-a joaca...

Pasari, spulberau stele
In miez de zi
Si spargeau nori
Fumuriu-deschis.

Un cantec se juca de-a cantatul
Pe axa sonora,
Depasind orbita, olfactivul...

Cativa fulgi se alergau pe soare
Sarind pe cate-o raza,
Sarind peste fiersc.

Planetele,incosmos,
Sareau peste Pamant,
Si aruncau cu stele
Una in alta, una peste alta....

Cerul era spulberat de cenusa,
Pamantul cadea in stele.
Hazardul lumii se juca sotron
Cu jocurile vietii...

Ce plină e luna, drag!

Nu mai spun
drag,
Ce plină e luna astă noapte.
Nu' ţi mai spun
Cum luminează în gheţa
Ce-a fost odata apă.
Ţi-aş mai spune
drag,
Cum palpita o stea
Şi încă o dată luna...
Se renastea simplu si pur,
Din nou, în noaptea asta
Nu stiu...o luna pe pamant.
O luna nascuta de soare,
Alungată din Eden.
Iartă-mă!
Ştiu că mă ierţi,
drag,
Că nu ştiu cum spun,
Ce spun...
Ştiu ca inţelegi
Cănd iţi vorbesc de Luceferi
Cand nu-ţi mai spun
Ce plină e luna...
E ca un soare stins,
Tăcut...

Cerurile de Sanziene

Este ceva....anormal in noaptea asta...se spune ca se deschid cerurile, pentru unii ca noi...pentru noi!
Si, partea cea mea interesanta, este ca nu se mai inchid deloc, pana la anul, pe vremea asta, cand se vor deschide iar...dar, sa nu crezi ca cerurile sunt deschise in permanenta! Din contra, e foarte grau sa prinzi exact momentul cand se deschid. Nu stiu sa explic prea bina sentimentul confuz pe care-l ai, atunci cand privesti deschiderea cerurilor....si nu, nu se mai inchid in mintea noastra, a celor care vedem, pana la anul, cand se deschid din nou....Sanziene?!
DEX: SÂNZIÁNĂ, sânziene, s.f. I. 1. (Bot.; mai ales la pl.) Numele a trei specii de plante erbacee: a) drăgaică; b) (și în sintagma sânziene albe) plantă erbacee cu frunze lanceolate dispuse în formă de rozetă și cu flori albe (Galium mollugo); c) mică plantă erbacee cu flori albe Galium rotundifolium). 2. (La pl.) Numele popular al sărbătorii creștine celebrate la 24 iunie; drăgaică. II. (La pl.) Nume dat, în folclorul românesc, ielelor. [Pr.: -zi-a-. – Var.: (reg) sâmziánă, sâmzâiánă s.f.] – Lat. sanctus dies Johannis.




***

"Pe nesimtite, deasupra lor, cerul isi domolise sclipirea. O stea rasarise din senin, stinghera, in crestetul padurii.
“S-ar putea intampla fel de fel de miracole”, continuase el fara s-o priveasca. “Dar trebuie sa te-nvete cineva cum sa le privesti, ca sa stii ca sunt miracole. Altminteri, nici macar nu le vezi. Treci pe langa ele si nu stii ca sunt miracole. Nu le vezi…”
“Imi pare rau ca nu te pot urmari”, vorbise ea tarziu. “Mi-ar fi placut sa te pot intelege…”
“Unii spun ca in noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea inteleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca in noaptea de Sanziene se deschid cerurile. Probabil ca se deschid numai pentru cei care stiu cum sa le priveasca…”
“Nu inteleg nimic”, spuse ea. “Nu inteleg…”


Nimeni nu intelege nopatea aceasta....cu totii insa, ne-o imaginam cum vrem. Uneori, nici chiar ea nu ne intelege pe noi. Ce-i greu, in a privi in voie, cum cerul se deschiude, fix la miezul noptii?

Imi simt genele-aurite

Am asa o impresie puternica
Cum ca s-a pogorat o putere mirifica
Pe Pamant....
Ca si-a indreptat zambetul, privirea
Spre mine, si aratandu-si iubirea,
M-a fermecat....
De la nastere, am vaga impresie,
Ca-n inima mea, sentimentele , ca o infuzie,
M-au doborat...
Sau ca, mai probabil, un preafericit inger
Mi-a daruit un rimel cu sacadare de fulger,
Aurit...
Apoi, cred ca, din gresala,mi-am patat
Genele ,cu-acel aur fermecat,
Genele-mi aurite...
Si ingerii isi fac harpe din ele,
Si multe laolalta, parca-s niste nuiele
Din aur....
De-atunci, imi simt genele-aurite,
Sufletul si inima bantuite,
De aur....

9 luni aruncate....

Tresar. Parca o aud si-acum, inca o aud, cum tace, in eterna ei rapsodie de valuri....Este o mare mai altfel, dar tot o mare. Niste 9 luni aruncate, in gunoiul de langa ferestra casei tale....Langa un trandafir ofilit, pe care ti l-am dat acum 7 ani....
Imi arunc ultimele ganduri, langa guma lipita sub banca, inca umeda. Imi mai spal inca mana, de praf de creta. Imi controlez si ochii, sa nu cumva sa se adaposteasca in foaile celorlalti. Ma simt inca la un test. La o lucrare de control. E trei sferturi din media generala....
Mi-e frica sa ma gandesc la nota. O primesc peste 3 luni de asteptare nechinuitoare.Sa treaca cat mai greu...nu ma intereseaza nota de la examenul" de viata", din vacanta de vara! Nu!
E inutil sa mi caut copiutele. La materia" viata", singure copiute sunt armele albe...
Si a trecut de luni, ultimul hop....
Creionul, nu mi-l mai ascut in banca.Nici in penar.De 9 luni, tot asta fac...si ochii parca dau sa vada coridoarele lungi, mereu aglomerate. Si tricourile albe, semnate colorat, vesnice, la fiecare sfarsit de an, la clasele mari. La anul, e vremea noastra....
Si iarasi voi urca 2 etaje, sa ajung in clasa....si voi deschide iarasi nervoasa, geamul.Si voi inchide usa, mereu uitata deschisa...ca se face curent!
Vreau pace si liniste 3 luni....si Soare...n-o sa mai plang la teste cu ecuatii....n-o sa mai tremur la tabla... n-o sa mai imi scape creta din mana, la ultimul cuvant de la romana! NU! aceste 3 luni vor fi altfel. Si de n-ar fi examenul "de viata" as uita si emotiile, la scoala. Dar el e...pretutindeni!
Ma simt un inger, ce-si coboara genele peste trupuri firave, ale cetelor omenesti...7 cete. La anul 8.
Acum se varsa in Orange, in Nil....la anul, in Dunare.... s-a scurs clasa a7a, ca nisipul dintr-o clepsidra sparta, pe care am primit-o intr-a 5 a, de ziua mea. S-a imprastiat, mai degraba, cu tot cu amintiri...
Si mi-a mai ramas doar o amintire dintr-a 7a...clasa a 8a.

Vise?!

VISE...
Cu atat, doar, s-ar traduce viitorul meu, oare?
Eu sper sa nu....Se apropie ceva important....azi, 31 mai, baricada pusa pentru a-mi ingreuna cresterea. Aproape ca s-a dus,c-am depasit-o. Vreau sa-i arunc amintirea ploioasa. Voi vrea, poate. Acum nu mai vreau nimic, decat sa nu vina 3 iunie....atat vreau! Imediat ce va veni, iminent va fi pericolul de a nu pleca in fuga. Mai bine nu-l astept, nu ma intorc cu fata spre el. Atat asteapta, o singura privire sa se dezlantuie.Sa revenim la viitorul meu. Banuiesc ca ati inteles de ce tocmai astazi, in postarea aceasta, mi-am ales sa vorbesc despre el. (trimitere cu un alineat mai sus)
Vreau sa termin Facultatea de Litere, masteratul, si abia apoi sa-mi continui visele.Dupa terminarea celor 2 "stagii" vreau sa fiu jurnalista, sau reportera (bineinteles, cum prind postul, caci sunt constienta ca nu in multe locuri se primeste fara prea multa mita, dar.....) In timpul liber, daca norocul e de partea mea, si inspiratia, sa concep un roman, daca se poate sa aiba mai apoi, si succes.
Dupa ceva timp, imi voi incepe pregatirile de doctorat, bineinteles in litere.La o varsta nu prea frageda, caci inteleg ca nu e un lucru prea usor. Daca si acest vis, cu doctoratul mi se indeplineste,cu multa munca, voi incerca sa prind un post de profesor universitar.
De acolo, ma asteapta pensionarea....PS: nu cred ca m-am gandit prea departe. Am vrut doar sa-mi pun in oridne visele pentru viitorul meu. Sper sa nu ramana vise.

Amintiri

Din prezent:
Un curcubeu, o raza de soare,
Si-atat!
Atat sunt eu, cu mine!
Atat!
O simpla strigare de inger
O usoara lumina de fulger,
Un bizar truc de lumina....
Doar atat ma formeaza pe mine,
Un curcubeu, o raza de soare,
Si-atat!

Din viitor:
Cand voi fi mare
Vreau sa fiu un val,
Ce trece rapid, printr-un ocean,
Si-l nelinisteste.
As mai fi vrut sa fiu un vultur
Ce trece rapid printr-un albastru
Si-i tulbura intensul.
Insa, un val vreau sa fiu,
Agitat si fara grija,
Cu un singur tel...malul.

Din trecut:
Nu ma uitam nicicand,
Cu capul plecat, inainte,
As fi stiut oricand, oricum,
Ca nu voi parasi prezentul,
pana ce viitorul nu-mi va promite
O viata la fel ...ca-nainte.
As fi crezut atunci,
Ca-s o steluta mica, verde,
Ce-si pierde intreaga stralucire,
As fi crezut....si-atat!

Conteaza...

Cand amrgul se aliaza cu uitarea si noaptea, avara, goneste orice urma de raza a soarelui, uitata pe Pamant, atunci rasar sclipiri revarsate pe cer, abrambura, atatea stele cati oameni, atatia oameni cati ingeri....si stelele scliesc viu, avand sclipirea ochiului unui om care a fost orb, dar si-a recapatat vedera, a fost mort, dar a inviat....in a lor stralucire vesela, nelasand loc tristetii, amaraciunii si nesperanntei, in a lor stralucre vie, tanara, fara riduri sau peri alb, se zaresc nuante , nuante si atat. Sunt mii, sunt sute de nuante intr-o stea, intr-o singura sclipire, dintr-un infinit, pe cerul fara frontiere....atatea stele, atatea nuante, si totusi, fiecare nuanta are farmecul ei, cum fiecare stea are numele sau. Una se cheama Luceafar, altele formeaza Caleea Lactee, la fel e si cu nuantele, ca si cu oamenii. unii sunt ei, altii vor sa fie ei iar ceilalti incearca sa fie altii.Pana si stelele se copiaza....tind la sclipirea luceafarului, la ordinea din Calea Lactee, tind la nesatul clipelor dulci, inchinate lunii, nu?.....Cu totii avem in viata idealuri....

Este atat de important viitorul, incat adesea ne punem intrebarea:" Conteaza chiar atat de mult, ceea ce simti?"

Conteaza!!

Daca eu simt, acum, sa ma descarc pe tastatura, o fac. Daca simt, insa, sa rad de orice ma inconjoara, o fac. Chair daca simt ca vreau sa merg desculta, pe iarba verde, de iunie, o fac, chiar daca stiu bine, ca a doua zi, voi raci....

Conteaza cu adevarat, ceea ce simti! Un viitor de invidiat nu inseamna un trecut lipsit de sentimente! !! Viitorul exista, datorita trecutului!

Si viata noastra, seamana atat de bine cu a unei stea! Si oamenii seamana cu niste nuante nedeslusite...

Si inca o data: Conteaza! conteaza sa ai sclipirea unei stele, dar sa fii la fel de variat, ca o nunanta! Conteaza, sa simti, ca afara e zi, chiar daca e trecut de miezul noptii...

In seara penultimei zile de Martie....

Mi-as dori sa scriu, in seara penultimei zile de martie, ceva. Orice.
Nu pot...
Nu vreau sa-ncep, ca de obicei. Poate, ca de-asta nu pot. Nu vreau sa-mi descriu gandurile, si totusi, asta fac! As fi inceput asa, candva, altadata:
""Un inger,astazi, imi va schimba destinul. Eu, voi fi alta, natura alta! De ce astazi? Nu-mi explic, dar astazi! Martie, mi-a soptit cu inteles, ca va pleca. Eu, i-am facut usor, cu mana. El, nu a mai privit inapoi, si totusi, a mai ramas pentru o zi si-o noapte jumatate.Statea cu spatele. ""
Si totusi, am inceput cumva. Nu mai stiu cum, dar se pare, ca am inceput...cumva! Acum, c-am inceput, as vrea sa-i spun, lui Martie, ceva:
"In tine, draga, m-am cunoscut mine;
Eram imbatata de parfum primavaratic
Fara alcool....
Eram adormita din adiere incete ale vantului
Fara somnifere....
Eram otravita de seninul cerului
Fara ceanura...
In tine, draga, m-am cunoscut pe mine;
Eram intr-o continua schimbare, ca marea
Ba mai agitata, ba mai plina de valuri, ba linistita.
Si mi-am propus sa-mi schimb si viata.
S-o fac mai sanatoasa, in tine, draga!
Sa-mi deschis ferestrele, sa-mi umplu camerele
Cu aerul tau proaspat, draga Martie....
....Dar acum pleci?"
Si totusi, n-am inceput cum as fi vrut. Si totusi, martie tot pleaca. Si totusi, o data cu penultima sa noapte, i-am spus tot! Tot!
Acum, vreau sa scriu ceva. Nu stiu ce...orice!

Cu putina magie....

Am un geam mereu deschis....
Mai am inca doua pe care le inchid noaptea,
Si inca alte mii, care le streg cand sunt curate
Cu o batista , uda,uscata sau cu mana.

Pe geamul mereu deschis, intra tot timpul pasari,
Care zboara unele, altele-si fac cuib.
Pe cele doua, intra o lumea intreaga,
De-a pururi, intreg orizontul, ce fuge departe,
Precum intr-o furtuna, vanturi desarte.
Mai am cateva mii ce sunt mereu curate
Or dechise, or inchise, da-s curate, prea curate;
Si sunt multe, trecatoare din vedere,
Pe care intra numai bucurii si tristeti
Sau poate doar, umbrele lor.

Mai am o calimara, cu cerneala albastra,
Din ce in ce mai putina, mai vasta...
In calimara, eu pun mereu cerneala,
Dar se consuma si acesta, ramanand tot acea putina,
Cerneala albastra....
Se varsa in oceane, in ceruri, sau in simple balti,
Murdareste natura toata, sau doar geamul vesnic deschis...
A carei pata de pe el, este eterna...
De murdareste pe cele curate, cerneala albastra,
Va murdari si batista, or mana, iar pata bizara,
Va fi uitata, si stearsa, si-ngropata in pamant,
Ca ultimul hot, sau ca acel sarac amarat

Cu putina magie , va intra si soarele, cu ale sale raze,
Pe-acele geamuri...nu vor mai fi pete de cerneala albastra.
Doar pasari si stele!
S-atat....

Zambet ironic.....timp fara baricade!

Un birjar , cu trasura albastra, ca cerul de albastra, s-a oprit in fata portii mele...mi s-a parut intai, ca il cunosc....mi s-a parut!! Avea mantie la fel de albastra precum trasura; palarie purpurie; pantofi de lac; un baston cerat, in mana; pantaloni, lungi, de stofa, negrii; caninul din stanga de aur;unghia de la aratator, data cu lac; buze vinete, de frig; ochii mici, de aceea nu le-am putut descoperi nu culoarea; sparancele dese, blonde,unite; barbia alungita, specifica personajelor negative din carti; o camasa aramie, cu nasturi cojiti, pe sub mantie;un ceas de piele veche, la mana (mi s-a parut ca secundaru-l nu-i mergea) ;si mai avea ceva....in mana stanga, tinea un ursulet de plus maron. Un om normal, nici contemporan, dar nici de epoca, intre varste, cu un dinte de aur si unghia aratatorului data cu lac, sa aiba un urs de plus, in mana....
Mi-au dat, efectiv, lacrimile!! Plangeam?! Asta numai stiu...probabil ca birjarul a crezut ca am cascat, caci abia iesisem din casa.Si....m-a strigat pe nume. Deci la mine venise!I-am raspuns simplu, cu un "da" categoric, asa mi-a venit, sau a fost impulsul de a raspunde, cand cineva te striga....oricum, am zis"da".Mi s-a parut ca a zambit ironic, apoi a plecat....de-atunci nu l-am mai vazut....el imi stia numele...eu ii stiam surasul ironic. Atat?! Ajungea...oricum, imaginea lui, imi vine in minte, asociata cu a ursuletului, el mi-a trezit tot interesul...au plecat amandoi, si nu s-au mai intors!!
De-atunci a trecut un an....un an, sau doar o ora? Oricum, de-atunci, nimic nou...pana astazi, la rasarit. Am iesit ca de obicei, sa vad cum apune luna...cum rasare soarele, si am vazut, in fata portii, in acelasi unghi, cu birjarul,un caine batran, foarte batran.Avea blana aproape neagra, cu fire albe, tot mai dese, de la timp; ii atarnau de la picioare si urechi, putina blana; avea ochii lasati, mici, aproape inchisi; urechi lungi; ungii tocite; mustati parlite; iar la jumatatea spatelui, avea o rana, vanata, si fara blana; n-avea zgarda... si mai avea ceva...un ursulet de plus maron, in gura , in loc de os.Era tot el! Era .... altadata, in mana unui birjar destul de cochet...acum este...in gura salivanda a unui caine jigarat. Cainele, in loc sa ma strige pe nume, iar eu sa-i raspund categoric"da", mi-a suras, doar, ironic, si a plecat....si dus a fost!
Apoi, am vazut ursuletul in toate noptile cu vise....in toate clipele libere....in toate orele de desen, civica, istorie sau geografie...in toate cladirile, in toate gunoaiele, in toate diamantele...peste tot!!
L-am intalnit apoi, "raspoimaine", singur, la poarta. Nu imbatranise, poate ca de aia secundarul birjarului nu mergea si cainele nu avea zgarda....am intins bratul sa-l iau,si brusc, ursuletul mi-a zambit ironic. Am restras mana, si un vant puternic s-a ivit. L-a luat, probabil, si pe el.De-as fi avut curajul! Daca nu mi-as fi retras mana!!
De-atunci, la fiecare furtuna, stau in centrul pamantului. Poate uraganul ma va duce la urs. Poate uraganul imi va aduce ursul...

Astazi....

Ce va fi, astazi....

Astazi, ma voi juca cu raze eterne de luna plina
Imi voi toci in varf, pardesiul gri,
Si voi astepta cu grija si rabdare,
Un nou inceput, va rasari....
Mi-e teama totusi, de ceva aparte
Ce ma desparte de ingeri siderali
Si de coardele harpelor lor, atat de sonore!
Mi-e teama, ca atunci cand un val de lumina
Peste chipu-mi sa mi se reverse
Eu am sa tip, si are sa plece lumina....si dusa va fi!
Astazi, dupa ce soarele va rasari
Dupa ce-l cant in toate cantecele
Dupa ce-l caut, in toate baltile,
Astazi, il voi imbratisa cald, daruidu-i
Mirosul pamantesc, de crizantema .
Poate asa, sau poate altfel, il voi indupleca
Si lumina mi-o va lasa, pentru totdeauna!

Ce a fost, astazi....

Astazi, luna a disparut in freamate
Fara s-o vad, cu-nchipuri desarte
A disparut, probabil, de cu seara, ca falnicului
Soare, loc sa-i faca, printre astre si zambete
Eu,m-am trezit c-am cu puterea gandului
De dorul soarelui....
Credeam, candva, c-am sa tip la atingerea luminii sale
Credeam candva, mici nerozii!!
Am inceput sa rad , cand a luminii zale
Mi-o incheie incet, pe gat, pe fata.....
Credeam candva, ca voi reactiona cu urlete,
Credeam candva, mici nerozii!
Ii pregatisem, insa, si un dar, o imbratisare calda
Purtand parfumul, zambilei purpurii.
In schimb, acum, ca a trecut, i-am oferit un zambet
Larg si majestuos, din suflet,exact ca asta vara,
Cand ne jucam ca doi copii,
El de acolo, eu de aici....

Astazi, m-am nascut din soare...

Stii cat timp a trecut de cand nu m-am mai nascut? Atat incat, lacrimi fiebinti, pe obraji reci sa-mi curga.
Dar au trecut si-acele lacrimi...caci astazi m-am nascut din Soare! Si pe tine te-am vazut...erai un om printre oameni, cu un suflet printre suflete. Dar eu te-am vazut, caci m-am uitat in intreaga multime, sa te vad, pe tine!DE nu te indentifici, cel pe care Eu, pretendentul Soarelui te-am vazut, iti dau un indiciu...ai simtit si tu, miros de primavara! Ai tras avar in piept, sa fie al tau, tot mirosul! Mirosea, a liliac! A liliac roz-bobon, pecum o acadea cumparata cu bani primiti! De ce liliac? De ce nu tei, sau lalea? Fiindca asa miroase primavara, intens a liliac!
Astazi, m-am nascut, din soare!As fi vrut sa ma acopere un nor liliachiu, dar soarele a vrut sa ma arate tuturor. Si tie! Si-am auzit, acolo sus, in vazul tuturor, soapta ta. Imi cereai sa-ti spun ceva despre mine. Ce voiai sa-ti spun? Ca astzi am desenat flori roz pe caieul de istorie?Ca am alergat dupa fluturi in ora de matematica? Ca m-am jucat cu cateva raze de soare, in ora de Fizica, la lectia cu vectori?Ca la molecula, la chimie, am sarit bucuroasa, pana la ultimul nor, vazand ca nu mai bate vantul? Ce vrei sa-ti spun? Ce te-ar interesa? Ca in prima dimineata din primavara, am alergat , in pijamale, si papuci de casa, sa vad daca au inflorit ghioceii? Sau cum a ras de mine o garoafa, ca m-am imbujorat? Asta am facut eu, astazi, in prima zi, a existentei mele! M-am nascut din Soare, m-am pogorat pe Pamant, sa adulmec parfum primavareatec, liliachiu, apoi m-am urcat din nou, spre apus....

O invitatie de a nu fi intelept!!

Am lucrat astazi, toata ziua, la un sirag de efemeritati. Se facea ca ploua, undeva pe coala mea, ca tuna din ochi un cal salbatic , undeva la marginea colii. Astazi, toata ziua, a plouat cu lucruri desarte.Incomprehensibilul se afla pe foaia mea. Si atat. Nu aveam voie sa deschid nici ochii. Scriam mecanic. Cu pixul pe foaie, destingeam litere marunte, delicate.Maine, toata ziua, voi cauta sa pestrez efemeritatile, in buzunarul stang al hainei de blana de vulpe, a mamei mele..Ieri, toata ziua, am traversat cerul cu o singura privire, fulgeratoare...Candva, in luna a treia din vara, la anul, poate voi gasi capatul vesniciei, te invit cu mine....


PS:Te invit la un suc natural de cirese amari...vii? Te cheama din departari ecoul meu...il auzi? Fugi, distrus, de amintirea zilei trecute...ajungi?Poti veni? Poti auzi? Poti ajunge? DE nu, iti voi trimite o scrisoare lunga, ce nu o vei putea termina de citit intr-o viata. Atunci, voi stii sigur ca traiesti de doua ori, si vei veni, ve auzi si vei ajunge...Daca ti se pare, ca acesta invitatie e infantila ori neserioasa, ori ca textul de mai sus e doar o introducere,atunci, nu-mi va pasa de tine, sa nu mai vi, ca nu te mai astept...inseamna ca esti un "intelept" si afla, ca am un vis, ce nu poate fi tradus in mintea logicilor sau a inteleptilor!! Eu nu le cer sfaturi, sau ajutorul, sunt intelepti , si atat! Ii admir? Tot atat cat ma-nteleg si ei, pe mine. Daca nu ma intelegi, daca esti un intelept, intersecteaza-ti drumul cu o pasare calatoare, si asa va mai disparea un intelept, de pe Pamant...daca nu stii sa urci pe pasare, atunci vei fi intr-adevar un intelept. Inteleptii sunt intotdeauna"cu picioarele pe pamant"...

Astazi am facut schimb de priviri cu fericirea

Astazi, am facut schimb de priviri cu o nestatornica si molipsitoare fericire. Afara ploua, iar eu, stateam ascunsa-n casa, sub acoperisul ud, rece...un zambet trist, a luptat din greu sa-mi domine chipul luminat de Soare.Nu se putea, deoarece fericirea avea o aura astazi. Coincidea cu o ploaie nebuna, dar nu conta, atunci cand o simt, isvoraste din cel mai intunecat coltisor al inimii si face kilometrii de acolo, sa-mi ajunga pana in ochi, in sclipirile sprintene din ei.Si e de neoprit; alearga si se joaca pe chipul meu, nedandu-i pace, macar o clipa.Cum ar fi putut izbuti zambetul trist, sa apara? Prin farmece, vrajitorii? Si totusi, nu a ajuns nici acum..sta ascuns intr-un ungher departe, departe de mine se de fericirea mea.Motivul a zburat in cer, pe aripa ingerului, ce a plecat de cu seara, inapoi in oceanul de albastru, cufundat in scantei de intuneric.
Sa revenim la fericire...ce este ea? O stare de spirit, care incolteste oricand si se usuca oricum...cat de usor, asa de repede, sau greu...e intocmai o enigma din infinitul care nu sunt dezlegate pe Pamant. De ce incolteste fericirea, cand nu trebuie? Cine-i pune apa, atunci cand sunt trista?Si niciodata nu a dat de inteles, ca apare atunci cand trebuie sau e nevoie...nu-i pasa ei, daca afara e innorat, sau ploua.Ea vrea sa vina, si vine!
Atunci cand o simt, cum mi se revarsa in tot trupul, am nevoie de o melancolie acuta, ca sa simt contrastul puternic intre eu si mine...
Asa se face primavara, in sufletu-mi, chiar daca afara ploua, cu picuri triste si nestapanite.Asa se lumineaza intregul suflet, precum Raiul...asa si cea mai mica indoiala, devine muzica de inger.
Si cum spuneam, astazi am facut schimb de priviri cu fericirea!

Si-mi va sclipi din nou

Stii, era o vara. Asta-vara...atunci i-am spus prima data secretul meu. I l-am spus lunii. Speram ca nu ma va da de gol.Speram, ca intr-o zi,voi aparea insotita de aplauze si lumini zdruncinatoare, pe o scena fantezista, in care luna, din departari, imi va face cu ochiul, amintindu-si de vara in care mi-a fagaduit ca nu-l va spune nimanui, si va zambi lin...
Stii, erau doar ganduri, si fagaduieli uitate, i-am spus secretul vietii mele,iar ea l-a privit cu nepasare. Mi-a fagaduit, atunci, cu coada ochiului intoarsa spre vesnicul Luceafar. Aveau un limbaj al alor. Eu nu-l stiam, dar mai tarziu, la-m aflat, nu mi-a fost greu, dar nici usor.Ii spusesem ceva ce nimeni nu stia..un secret numai al nostru. Intreaga lume mi se parea formata din luna si secret. Secretul meu, lumina Lui, fagaduiala Ei.Cand i-am spus, peste inima mi s-a revarsat un rau de lacrimi fierbinti. Atunci, credeam ca-s fericire. Acum, stiu c-au fost durere.Nu cunosteam asemenea avalanse de sentimente, decat atunci cand lumina Lui mi se revasra pe chip...erau dese, dar neintelese! Si m-am culcat, in seara aceea, linistita, vazand luna, precum o fata morgana in desert se arata, printre pleoape aproape inchise. Am visat in noaptea aceea luna, cum s-a uitat pe furis la Luceafar. Dimineata urmatoare, mi-a aparut in fata caldura si lumina lui...am uiat tot si toate, visele, Luceferii, Luna...eram noi doi, eu si Soarele.
Aflasem ce inseamna dragoste:cand el apare, intregul suflet mi se umple de fericire, iar iarna il astept nu nerabdare. Simt, cum apare la rasarit, numai pentru mine,cum ma face sa tresar cand ma mangaie cu o raza...apoi dispare la amurg, sa dorm eu bine, fara grija lui.
Eu, i-am spus lunii, ca-l iubesc. Ea mi-a fagaduit ca nu va spune nimanui, caci lumea ma va considera nebuna, si nu voi mai fi inteleasa nici de stele. Eu, i-am descris dorinta mea, de a aparea cu Soarele pe chip, in miezul zilei,, intr-o zi fara numar si seaman.
Stii, acum insa, m-a tradat!! I-a spus unui nor de iubirea noastra imposibila, si totusi puerila.Cu invidie, sau mandrie, nu stiu cum i-a spus, dar de atunci, eu, seara, nu o mai vad,pe geamul meu. Nici daca ies afar nu o vad. Sta ascunsa dupa un mar uscat, si nu vrea probabil sa recunoasca ca i-a spus! Si norul acela, plin de invidie, il ascunde de un anotimp jumatate ...nu-l mai simt, nicidecum, e ascuns departe, dupa un nor gros...el imi duce dorul, eu tanjesc dupa amintirea lui. Pentru ce? Pentru o clipa, in care luna, s-a uiat cu coada ochiului, la Luceafar.
Si stii care e cel mai mare regret al meu? Gandul ca poate nu-l voi mai simti niciodata, si inca, nu am reusit sa-l vad. Radiaza prea tare de bucurie cand incerc sa-l privesc...si-atunci lumina sa devine insuportabila!! Si totusi, el mi-a trimis, cu greu, printre puful norului, o rasa translucida, rupta din EL!
Si amintirea noastra va fi razbunata! Si luna va plati!Am trimis , asta-toamna, niste pasari in cautarea lui. Acum, in primavara aceasta, mi-au promis ca-l vor aduce. Si-mi va sclipi din nou, la geam, ca in diminetile lungi, dinaintea luinii...

Jurnal de viata:risipitor de amintiri

Astazi, m-am hotarat sa vorbesc cu tine.Doar cu tine!Sa uitam de tot ce a fost, ca asa-i in viata, un insipid,incolor si incontestabil amanunt nesemnificatf, cu imagini efervescente, curgatoare ca Mediterana... Stii cine sunt eu??Stii?Acum, tu ma cunosti atat de bine, imi stii gandurile pe care eu nu le-am stiut pana acum, imi intri in intimitate si iesi cu fruntea sus, inseamna ca esti special...vorbesc acum, doar cu tine!Asa e in viata...mai stii cand voiam neaparat sa ajung la norul meu?Mai stii tot ce ti-am spus? Eu nu...nu-mi pasa, astazi, totul s-a schimbat, fiindca intreaga mea viata este un jurnal...sa-ti spun un secret: acolo, in jurnal, mereu scriu cu o alta culoare, poate candva, vei intelege de ce.Si viata mea, are un scop, un ideal si mai multe vise.Ea se compune din universul enigmatic si soarele, pe care il iubesc!! Si-atat! Amintirile, sunt facute sa se uite, sa treca! Intotdeuna, pe unde am trecut, am lasat neghina, sa mai ramana ceva in urma mea, dar acum, astzi, mi-am trimis sufletul sa arunce neghina la pasari, in neant. Tu, sa nu mai intelegi gresit. Nu vreau sa uit de amintiri..vreau dor sa le risipesc in spatiu, ca nu se stie, daca va mai trebui vreodata sa le adun din nou.Si cum spuneam, astazi voi vorbi numai cu tine! - Te-ai trezit bine? Ai mancat? Ti-ai baut ceaiul cat mai era cald? Ti-ai facut temele corect, caci eu nu mai am timp sa ti le verific...am auzit, din guri rele, ca intr-o seara ai omis sa asculti cum rad stelele...cum ai indraznit? Nu te-am invatat eu bine?Ah, dar iarta-ma, numai eu sunt de vina, am pomenit de amintiri, am auzit atunci, demult, ieri.....Ai grija, ca pe noptiera ta e pusa o scrisoare...sa nu omiti sa o citesti. Sa-mi spui si mie, ce ti-am scris, caci nevoind sa ma reintorc la amintiri, am uitat! Sa-mi spui si mie ce te-am rugat, ca sa-ti spun apoi ca nu mai e valabil. Daca ti-e dor de mine, sau vrei sa facem cunostinta, te astept...

Jurnal de viata:colectionar de vise si idealuri

M-am agatat intr-o noapte fara strop de lumina, o noapte intunecata ca sufletul unui fariseu, de parfumul mirobolant al norilor. Aveau, in noaptea aceea, un miros esential, puternic si vital, un miros aidoma oxigenului, nunantat cu vanilie, lamaita si zambila.Era un miros greu, des ca o ceata de toamna. Imi doream, precum un inger ratacit, sa ajung acolo sus, la norilor catifelati, din vata alba. Avea asemenea miros, identic cu parfumul soarelui, numai ca era mai puternic, mai ametitor. Precum in vis, un inger se arata, a aparut, ca din senin, dorinta-n mine de a ajunge acolo sus. Cum spuneam, m-am agat de mirosul puternic, poate, voi ajunge la norii mei, care ma asteapta, ma striga si-mi lumineaza calea, parca, numai pentru mine....as fi vrut atunci sa am o intalnire cu Stravechea Morla, sau cu Oracolul din Delphi, atunci, viitorul meu n-ar mai fi depins doar d-un miros apasator.Si-am mers, parasita de putere sau oboseala, parasita de orice putea fi omenesc sau real. S-am urcat, mult, din greu, pana la primul nod.Acolo, avand parc-o viziune vitala, mi s-a aratat o floare. Ce sa fie?UN semn? Indiciu?O floare, alba, cu stropi purpurii,percum o hartie goala, incarcata cu mii de cuvinte....Am inaintat. Alt nod. S-atunci, mi-a aparut in fata-mi un neant. Era , pur si simplu, nimic. Un nimic surprinzator, periculos.Era doar nimic, si-atat...NIci floare, nici arbori inalti peste care sa urc, nici nori la care sa ajung. Nici chiar miros ametitor....Cum mai puteam ajunge sus, daca neantul mi s-a pus in cale? Cum mai puteam sa ajung la nori, daca nu mai simteam mirosul.Atunci, totul trebuia sa se transforme in aur, mirosul, neantul, inima-mi....totul a ramas la fel, un nimic gol, confiz.Si ce-am sa fac?Ma prabusesc in neant, intai cu privirea,apoi cu mine, cu-ntreaga mea fiinta ce atarna de o dorinta.
Am inchis ochii, am respirat adanc, apoi,am visat. Am visat ca eram carcetataor si cautam Piatra Filozofala, si o tot cautam, pana cand am descoperit ca o cautam intr-un desert pustiu...era gol, precum neantul, si, brusc, cand sa inchid ochii, si sa incep in vis, sa visez, a luminat ceva...era Piatra Filozofala, cea pe care o cautasem de la nastere, necontenit. Am luat-o, si-atunci am deschis si ochii. ERa tot neantul, doar ca parfumul se apropia tot mai tare, pana l-am simtit din nou, iarasi... Si-amurcat atunci, depasind neantul...tot atunci am relizat ca Parfumul Filozofal era Parfumul Vieii, era acel parfum ce ne lipseste noua, oamenilor din nastere.Si am urcat in continuare pe parfumul vietii, urcam pe viata, pana la nor.Din nou un nod...Ma las batuta...inchid ochii, ca atunci, dar inainte-mi dezlipesc mainile de pe mirosul apasator, care ma tinea in aer, in viata, si tin in ele strans mirosul meu, mirosul vietii mele. Trebuia sa cad pana jos, la neant, si sa ma prabujesc in el, in prapastia cu nimic. N-a fost asa...am simtit ca strang in mana un nor.Si m-am lasat pe aripile vantului, nep-asatoare, bucuroasa, uluita. Nu mai conta, aveam in maini norii. Mirosul se stingea, ca un foc de mult aprins. Ce mai conta? Tineam in maini norii.....Si-am inchis ochii, ca la neant, si-am vrut sa visez. Din nou! Aveam, in sfarsit, in maini, idealul meu....nu voiam sa stau pe nor, sa plutesc pe el, sa ma joc cu el. Voiam doar sa ajung, pentru o clipa, la el...si-am ajuns, urcand in sus pe parfum de viata, depasind neantul si vizuni banale....acum m-am lasat pe aripile vantului, care poarta cu ele, ultimul praf de nori....

Imbratisarea calda

Nu pot...nu mai pot! Tanjesc dupa amintirea ei, dupa trupul plin de sange, al cireselor, al capsunelor, al fragilor....plang dupa ea, numai dupa ea! M-a parasit, numai am pe nimeni, pe absolut nimeni, decat un amurg, care-mi zambeste trist, care se uita cu ochi inlacrimati, ca ai mei, la mine.... si fuge, se pierde in lacrimi, in caleea lactee.
Zambesc luceafarului, zambesc lunii, pe geam...nu mai stau pe iarba verde, proaspata, a verii, ci in patul meu neschimbat, luna, nici nu mai ma vede, nici nu se mai uita, macar, la mine, intoarce chipul, lumina. Greierii nu mai canta langa mine, si-au luat mandolina si au plecat, m-au parasit si ei, si vara !
Dar marea? Nu-i mai aud glasul, care altadata ma chema la ea, in imbratisarea-i calda, si priveam impreuna rasaritul soarelui, apusul lui...si nu ne desparteam, decat o clipa, o clipa efemera, in care somnul ma fura...visam, tot marea, tot valurile ei pline de pasiune, de ocrotire.Ne intalneam iar, priveam curcubeul si urmaream constelatii, tot nu ne desparteam! Acum, nu-i mai aud decat soaptele indepartate, care ma cheama, cu groaza, cu mila, cu nesiguranta...vocea-i stinsa, de frig, de foame, foame de trupul meu, frig de imbratisarea noastra....marea! Valurile ei crude, nemiloase, care ma ocroteau, numai pe mine, pe prietena lor fidela, nu ajung pana la mine, nu mai ma uda la picioare, nu mai lasa in urma lor nisip fin, ud. S-a stins, in eternitate, ca jarul din vatra, stins, nu mai arde focul, numai vegheaza asupra trupului meu nimeni, nimic, nici marea numai arde, in soare, in amurg, in rasarit. Cerul nu mai e albastru, ca marea, acum s-antunecat, ca fereastra mea, ca inima mea, e cenusiu, e negru, nemaicontrastand cu marea, cu infinitul, cu absolutul. Nisipul ud imi cheama talpile, sa-l incalzeasca, sa-l ocroteasca, sa-l ingrijeasca, sub care apa, caldura, frigul nu mai puteau intra, nici strecura. Talpile mele calde, goale, acum tremura, dardaie, in fata toamnei, calcand pe lacrimile pomilor.Nu le place, fosnesc!
Adierea vantului, lina, nu-mi mai flutura usor parul, nu-mi mai improspateaza trupul, marea, cerul.Inima-mi bate neincetat la auzirea unui vuiet, ca al marii. Ploua. Voiam sa stau in ploaie, sa-mi amintesc de vara, de mare, dar apa ploii era rece, nu ca a marii, calda.Nu ma primea cu caldura, nu ma imbratisa cu drag, ca marea....Si totusi, marea e alaturi de mine, de sufletul meu ratacit, inca, printre valurile ei, e aici, cu mine, in mine!