Lansare de carte

Dragii mei, în sfârşit cartea de poveşti "Jocul de-a povestea" Alina Pietrăreanu şi Teodora Vişoiu este şi de vânzare, la doar câteva click-uri distanţă! Noi spunem că este un început cât se poate de bun şi sunt foarte mândră să mărturisesc faptul că toţi cei care şi-au făcut destul timp cât să citească această carte au rămas foarte plăcut surpinşi atât de acţiunea propriu zisă, dinamică şi intresantă cât şi de mesajul care stă în spatele fiecărei poveşti, de modul în care poveştile sunt scrise şi nu în ultimul rând de pozitivitatea şi fantezia care sperăm să propulseze această carte pe culmile succesului!
DE CE ar trebui să cumpăraţi această carte de poveşti? Am să vă ajut eu cu destule motive, spunem noi:
-"Jocul de-a povestea" cuprinde 30 de poveşti pline de farmec, de magie, de praf de stele, de călătorii pe toate planetele universului, în lumea elfilor, a spiriduşilor, a centaurilor şi centauriţelor, a prinţilor şi prinţeselor, a lumii dedincolo de curcubeu, a stelelor, a zânelor şi încă o mulţime de subiecte care mai de care mai neobişnuite, imprevizibile, care cu siguranţă vă vor scoate din rutina zilnică! Una dintre aceste poveşti o puteţi găsi chiar pe acest blog, cu 2 postări mai jos, numită "De ce se nasc cireşele"
-Fiecare poveste este presărată cu mici desene care întruchipează personaje şi scene din poveste, desenate, colorate, imaginate şi introduse de noi, precum de altfel şi coperta, pe care o puteţi vedea în imagini.

-O gură de aer proasăt într-o lume în care valorile sunt înlocuite chiar de opusurile lor, fiecare poeste este 100% ORIGINALĂ, se distanţează, poate, de zona cenuşeresei sau a fetei albe precum zăpada, întrucât ne-am dorit ca MESALE noastre să fie cu mult MAI PUTERNICE, să fie ca un strigăt disperat într-o lume aproape surdă
-Este o carte pentru toate vârstele, cu un limbaj uşor de înţeles dar presărat cu figuri de stil, astfel încât subiectele neobişnuite sunt puse într-o lumină artistică, boemă, fantastică, dar întotdeauna încercăm să le facem cât mai uşor de crezut, pentru că tot ce înseamnă poveştile noastre este magie, iar magia ne face vieţile mai frumoasecu ajutorul său este mai uşor de trăit într-o lume cu atâtea mistere, fiind pe acelaşi podium cu iubirea şi speranţa.
-Poveştile sunt testate! Sunt citite atât copiilor, cât şi de adulţi şi bătrâni,  fiecare  categorie de public fiind sincer încântată de cele simţite şi aflate!
-Ce să mai spun, pentru că ar mai fi o mulţime de spus, dar haideţi să încercaţi chiar dumneavoastră, pentru că merită şi pentru ca să arătaţi că dumneavoastră faceţi diferenţa şi daţi o şansă poveştilor fantastice, dar mai reale decât cele ce se dau a fi realitatea la televizor!

Preţul unei cărţi este de 25 Lei noi. Dacă sunteţi interesat/ă  de cumpărarea cărţii, sau pur şi simplu doriţi să ne oferiţi sugestiile dumneavoastră, o părere sau orice altceva, vă aştept cu mare drag pe adresa de email: alinuta_pietrareanu@yahoo.com, iar eu vă voi răspunde cât mai repede cu putinţă!

Crăciun fericit tuturor!

Întâi de toate, scuzaţi-mi absenţa, dar timpul meu liber este foarte rar şi scurt, dar sper că nu peste mult timp vă voi prezenta cartea mea de poveşti, pe care o voi şi pune în vânzare pe blog şi sper din tot sufletul că nimeni să nu fie dezamăgit de ea!

Astăzi, totuşi, nu am timp decât să vă spun Crăciun minunat, pentru că minunile se întâmplă în fiecare secundă a vieţii nostre, iar de Crăciun acestea sunt mai puternice şi mai în văzul nostru, sper ca şi voi să simţiţi spiritul Crăciunului, îmbinat cu miros de cozonac, sarmale si multe cadouri, şi, să sperăm, zăpadă, la cât mai multe dorinţe împlinite şi numai de bine să auzim, pentru că de Crăciun, Dumnezeu se află mai des în sufletele şi pe buzele noastre!

De ce se nasc ciresele

                                             DE CE SE NASC CIREŞELE

A fost odată ca niciodată, pe când Soarele era cu mult mai tânăr decât este acum, când nu se născuse încă luna, iar noaptea venea doar atunci când Soarele mânca o acadea colorată mai mare decât el, a fost o mică cireaşă.

Când tocmai crăpase din mugure, era o cireşică verde şi acră pe care nu o observase mai nimeni la început, nici chiar acel băiat cu şapcă purpurie, care în fiecare seară trecea zburdând pe lângă cireş, alegea cea mai coaptă cireaşă  şi o mânca lacom.

Aşa se întâmpla seară de seară şi, fără să înţeleagă de ce, cireaşa noastră era tot mai înspăimântată de apariţiile neaşteptate ale băiatului. Şi tot aşa, până când, într-o seară, cireşica o întrebă pe mama sa (pentru că, să ştiţi, oricine are o mama a lui) când deja era destul de mare, şi se rumenise în obraji, dacă băiatul ar putea ajunge şi la ele, care erau aşa în vârf de tot!

-Stai liniştită, draga mea, ştii doar că băiatul nu ajunge decât la cireşele de pe crengile mai lăsate, incerca mama să o liniştească,pe cât putu.

            -Da, poate ca ai dreptate, mi-am făcut griji degeaba!

Şi, când să se liniştească aproape de tot si cireşica, se auzi un „zdrang” foarte aproape de ele, apoi un „lipa-lipa” şi un „hop!” şi mama cireşei fu prinsă în mâna băiatului cocoţat pe o scară gigantică...Şi, săraca cireşică, cum sa nu te sperii,cand crezi într-adevăr că trăieşti în zadar, când  înţelegi că peste două sau trei zile, când te vei înnroşi de tot , vei dispărea! Nu-i mai rămânea decât să aştepte în bătaia vântului, să privească tot înainte cerul şi să-şi plângă de milă, căci, ştim cu toţii, aceasta este soarta oricărei cireşe. Cireaşa noastră, însă, de când a înflorit, şi-a dorit să facă ceva mare cu viaţa ei, să privească şi dincolo de frunzele cireşului, să lase ceva măreţ în urma sa. Dar ce ar fi putut să facă, o biata cireaşă abia rumenită?

Noaptea ce-a urmat a fost o noapte mai agitată decât cred că aţi avut voi vreodată, acolo, în vârful cireşului, în care cireşica a visat zilele ce urmau, a visat că plânge şi a plâns, s-a agitat, aproape că a transpirat cu rouă spre dimineaţă şi...poc! Cireşica noastră a căzut din coadă! Fiind în varf de tot, credea că lumea înseamnă doar cerul, încă vreo cinci sau şase cireşe şi mâna aceea mare a băiatului, iar acum,se trezeşte pe diferite ramuri ale cireşului uriaş. La primul etaj, cel mai apropiat de al ei, văzu cireşe cam ca ea, mai tinere sau încă în muguri, dar, din ce cobora, întrezărea cireşe ori putrede, ori pătate, ori mai roşii decât şi-ar fi imaginat vreodată, ori mai mari, mai bătrâne şi cum mai pot fi cireşele...După multe clipe de plutire, ateriză în sfârşit, pe pământul moale, fără iarbă (ştim cu toţii că la umbră nu creşte iarba) se simţi deodată uşurată.

Acum,însă, venea partea cea mai grea, iar cireaşa era cât pe aici să cedeze. Ce mai era de  făcut acum? Era pâna la urmă o cireaşă, doar atât, nici picioare nu avea,însă, avea ceva mult mai important, multă voinţă.

-Acum ori niciodată!!!

            Şi se pomeni, fără să-şi dea nici ea seama, pe spatele unei libelule care tocmai îşi deschidea larg aripile. Acum, aproape toate visele ei erau realitate, zbura în înaltul senin, sub soarele abia răsărit, printre puful norilor de diferite forme şi mărimi, privind drept înainte şi râzând încet, ca într-un vis frumos.Când însă libelula s-a lăsat din nou pe pământ, parcă aterizaseră în Rai. Peste tot erau numai culori, prospeţime, parfum îmbietor, iarbă proaspătă! Şi, întâmplarea a făcut, să aterizeze exact lângă o floare superbă, roşie, aidoma cireşelor bine coapte, hotărâtă, semeaţă în căldura soarelui de iunie. Cireaşa s-a mirat de frumuseaţea ei, dar şi de faptul bizar că deşi era atât de roşie, nimeni nu părea că vrea să o mănânce.

Când însă încercă să se apropie, ceva mic, ascuţit şi verde a înţepat-o. Era un spin. Abia atunci, frumoasa floare, trandafirul, a observat-o.

            -Buna ziua- spuse ruşinată cireaşa- sau poate că se rumenise de la soare, sunteţi nemaipomenit de frumoasă şi îmi cer scuze că v-am deranjat...

            -Dar nu m-ai deranjat deloc. Întotdeauna mi-am dorit să cunosc o cireaşă. Eşti exact aşa cum îmi povestea o fetiţă zilele trecute!

            -Atunci de ce m-aţi înţepat cu frunzuliţele acelea mai mici?

            -Se numesc spini, draga mea, şi nu te-am înţepat intenţionat. Ei sunt doar ca să mă apere de orice pericol, aşa cum probabil tu ai avut coada, răspunse cu blândeţe trandafirul.

            -Dar pe mine coada nu mă apăra deloc...

            -Nici de vânt? Căci, din câte am auzit, vântul este singurul pericol pentru cireşe.

            -Păi, poate că dacă m-ar fi luat vântul, nici nu aş fi apucat sa mă văd roşie de tot, cum am visat mereu să fiu, recunoscu cireaşa încurcată.Dar vântul nu este singurul de care mi-e frică...şi cireşica începu să-i povestească prin toate câte a trecut pentru a-şi îndeplini visele, dar şi despre cât de frumos a fost să zboare printre nori pufoşi, prin albastrul senin al cerului pe aripile unei libelule...

            -Atunci, dacă tot ai făcut ce ai vrut cu viaţa ta, ce-ai zice să laşi ceva  de care să fii mândră în urma ta?

            Şi-atunci, ca un fulger, îşi aminti cireaşa cum mama ei îi spunea că cel mai important în viaţa scurta a unei cireşe este să facă oamenii fericiţi si să lase ceva în urmă prin care să devină nemuritoare.

            -Bănuiesc că la partea cu fericirea oamenilor am c-am dat-o în bară...

            Trandafirul doar zâmbi la cele auzite:

            -Dar, din ce mi-ai povestit, înţeleg că ţi-ai propus să-ţi îndeplineşti toate visele şi nu te-ai lăsat când a fost cu adevarat greu! Şi a fost perfect! Acum, trebuie doar să rămâi aici, până când nepoţica grădinarului, care vine să mă ude, te va vedea,şi va fi foarte fericită,căci toată vara şi-a dorit o cireşica din vârful unui cireş uriaş. Şi aşa, toate visele tale se vor împlini, chiar şi cele pe care n-ai fi crezut vreodată că ţi le vei dori! Ba mai mult! Cu toţii, şi oameni şi animale şi plante ne vom aminti mereu de tine, şi multe poveşti despre vointa de fier şi viaţa minunată a unei cireşele se vor scrie pretutindeni! Stai fără griji, că cei ca tine, care cred atât de mult în visele lor, şi au atâtea aşteptări de la ei înşişi  vor lăsa mereu în amintirea lor ceva foarte măreţ!

            -Ai dreptate, şi mama avea dreptate! Eu chiar am putut, şi voi putea în continuare!

            Şi aşa, peste mulţi ani de atunci, cam în perioada asta, în locul unde cireaşa  şi trandafirul au stat de vorbă, acum creşte falnic un cireş înflorit. Şi dacă te apropii mult de acest cireş şi îi povesteşti despre o cireşică care nu s-a dat niciodată bătută, vei vedea că se înclină puţin, în semn că cireşica aceea este chiar falnicul pom!

           

 Poveste extrasa din propria carte "Jocul de-a povestea"- pe care o voi impartasi cu voi cat mai curand!

Să zicem că mâine nu vei mai fi...

 Şi dacă mâine ar veni sfârşitul lumii
Tu ce ai face?
Ai continua să dormi la loc în patul moale,
Ţi-ai mai face manechiura,pedichiura?
 Ai mai deschide vreo carte, ţi-ar mai păsa de oglindă,
Ţi-ar mai fi sete, ţi-ar mai fi foame,
Chiar crezi că ai mai simţi ceva,
Cu sfârşitul în spate ca o sabie bine ascuţită?
Să afli doar atât, că până mâine
Din chipul tău va mai rămâne doar vreo dovadă
Că a existat cândva şi viaţă pe Pământ!
Zi acum sincer, crezi că ştii ce ai face?
Ţi-ar mai păsa atunci vreo secundă de câte like-uri ai la poze,
La ce nivel ai ajuns la jocul acela pe care îl jucai jumătate din zi,
Te-ai mai gândi la persoana cu care ai bârfit o viaţă,
Ţi-ar mai fi ea, acum, o alinare?
Nu te vei întreba atunci de ce ţi-e portofelul plin de hârtii,
Pentru ce le-ai adunat când mâine nu mai eşti,
Nici tu, nici lumea.
De ce nu le-ai dat cuiva când încă se putea,
De ce nu ai cunoscut lumea în care ai fi putut trăi,
De care nu te despărţea niciun ecran,
Pe care o puteai atinge fără mouse,
În care tu puteai trăi, fără ca acum să te întrebi de ce?
E chiar trist, nu, că nu şti ce ai face în ultima ta zi?
Nu te gândeşti la asta, crezi că nu ţi se poate tocmai ţie întâmpla,
Că viaţa nu-i un film...ar fi bine să ştii că e mult mai mult de atât.
Şi ar mai fi ceva ce ar trebui sa ştii,
Chiar tu, care te gândeşti la ultima zi ca la un film de groază,
Că nimeni nu ne-o poate ghici, nimeni nu va şti niciodată asta pentru noi,
Nici chiar cei din spitale, minunile sunt aşteptate oricând.
Noi nu ştim, deci nu ne putem pregăti dinainte, din păcate,
Sau, mai degrabă, cred că e un favor, până la urmă.
Tu ce ai face, dacă ai şti, că mâine nu vei mai fi,
Că ar veni sfârşitul lumii tale...
Aşa-i că ţi-ai dori ca mai bine să nu ştii?

Ce e magia? Crede şi vei afla!

        Precum nu s-a mai povestit, a fost odată, o floare roşie precum afsinţitul revărsat în ochii unei fete tinere. Era o floare verde, de când lumea şi pământul, de când cerul şi apele s-au despărţit, dinaintea copiilor şi chiar a oamenilor bătrâni. Şi floarea aceasta, de când era ea doar un bobocel roşu, ca obrazul ruşinat al unui copil timid, nu a văzut vreodată lumina zilei. Poate că vi se pare ciudat pentru o floare să nu aibă parte de lumină, nici măcar un pui de rază de soare. Ba mai mult, de existanţa ei, de atâtea mii de ani, nici măcar un pământean nu a aflat sau bănuit vreodată. Nici chiar pic de ploaie nu a atins-o de când e ea, în afară de roua proaspătă a dimineţii şi a serii.
         E cam greu de explicat unde se găseşte acestă floare-miracol ce ar putea fi marea descoperire a biologilor, în caz că vă puneaţi această întrebare. E pe undeva pe lumea aceasta, un tunel de iarbă verde ce încadrează floarea nostră nemaiauzită şi nemaivăzută. Şi, dacă nu vi se pare imposibil ceea ce aţi auzit până acum despre ea, vă invit să-i aflaţi povestea în continuare, pe care mă simt datoare să v-o spun, în numele magiei.
        Cum stătea ea singură, în tunelul parcă nesfărşit de verde, de la începuturile începuturilor, o întrebare îi răsărea în minte, întocmai cum îi răsărise cândva priumul ghimpe:
        "Oare cum ori fi arătând oamenii cu adevărat şi ce simt ei când îi atinge Soarele? Trebuie să fie atât de fericiţi cu toţii că pot simţi fericirea ce o lumneză el. Am auzit că e cea mai plăcută senzaţie din lume, mai ceva chiar decât atunci când te picură roua. Oare este posibilă o aşa de mare fericire? Verde, spune tu, există cu adevărat ascest Soare?"
       "Sărăcuţa floare bolnavă cu duhul! Dar cum e posibil să nu existe soare, oameni, cer, peşti, şi câte şi mai câte minunăţii, cum nici cea mai complicat de colorată minte nu şi le-ar putea închipui."
         "Degeaba e să trăieşti atâta risipă de ani, dacă nici măcar pentru o clipă nu ştiu cum e să fii om, cum e să fii mângâiat de Soare.  Aş da orice să mă audă acum Soarele şi să-şi trimită o rază cât de mică spre o biată floricică. În zadar văd, dacă tot ce văd e întuneric, degeaba simt, dacă tot ce simt e singurătatea...Fac orice, de aş putea măcar să fac ceva...de aş avea 2 picioare aş umbla toată lumea, aş merge în colţurile unde nu s-a încumetat nimeni să se ducă, cu 2 mâini aş atinge tot ce mă ănconjoară, fiecare scoartă de copac, fiecare copertă groasă de carte veche, fiecare nor reflectat în apă. Păcat că nu pot să fac nimic. Mă întreb dacă Soarele e om, dacă şi el poate auzi!"
             Şi a trecut noaptea, peste săraca floare, cum mai trecuseră şi alte mii de nopţi până acum, dimineaţa, însă, a venit cum nu mai venise niciodată şi cum nu se credea a veni vreodată. Roua cădea uscată şi sărată ca sudoarea pe petalele mai roşii ca oricând ale florii. Verdele sclipea ca o oglindă lăsată la lumina unei lămpi. Ceva ce nu era nici verde, nici roşu şi lumina a căldură mângâia blând petalele grena de uimire.
      "Ce eşti tu? A mai apărut în tunel o altă floare? De ce mă mângâi aşa de blând, când eu nu ţi-am făcut niciun favor vreodată?"
        "Dar tu ştii cine sunt. Sau, cel puţin atunci când m-ai chemat, ştiai că există un Soare. Ei bine, Soarele
acela a venit şi la tine, dar, ceea ce tu nu şti, este de ce nu te-am luminat până acum. E ciudat, dar, îţi voi spune, cu riscul de a părea prea îndrezneţ: tu ai apărut înintea mea iar eu nu ştiam că tu exişti, de aş fi ştiut, aş fi stat cu tine zi şi noapte, că tare frumoasă mai eşti şi mult îmi place să te luminez."
         "Poţi să rămâi aici, cu mine, Soare? Eşti perfect, aş vrea să-ţi pot mulţumi, dar nu am timp să mă gândesc cum. Mai stai cu mine, dă-mi răgaz să-mi vina o idee."
          "Nu aş vrea să-ţi spun că eu sunt fiecare rază, sunt acelaşi pentru ficare şi nu aş putea sta prea mult într-un loc. De aici, însă, nu pot să plec. Fă noapte o minune şi desparte-mă de celelalte raze, să pot rămâne aici pe vecie! Ne rămâne să aşteptăm puţin, poate noaptea se va îndura de noi, ştii de când te caut, fără să-mi fi dat, de fat, seama? Nu potr pleca, acum, aşa, poate îmi va mai fi imposibil să ajung din nou aici! Noapte, ai milă de mine!"
          "Ar fi minunat, dar nu aş vrea să se întâmple ceva rău în lume. Este perfectă aşa cum e acum, nu s-ar mai putea trăi acolo fără tine. Eu...acum mă pot ofili fericită!"

          Dar ultimele cuvinte ale florii fură acoperite de un fum dens. Acea rază din soare şi acea floare au dispărut pe vecie, nu au murit, ci s-au trezit în mijlocul tunelului verde 2 oameni: un băieţel şi o fetiţă ce se ţineau de mână şi erau buimăciţi. Ce-a fost asta, nimeni nu poate spune, poate doar o dorinţă adevărată şi o dragoste puternică au declanşat minunea. Doi copilaşi se plimbau alături, cântau şi-şi povesteau pe rând viaţa, şi când terminau, o luau din nou de la început, câci viaţa lor a fost scurtă până să devină oameni, şi atât de lungă după aceea! Nu cred că au terminat vreodată de povestit câte ceva, de râs şi de plimbat, ştiu doar că ei sunt şi acum tot doi copii ce se plimbă printr-un loc minunat ce a fost cândva casa fetiţei şi o magie pentru băieţel. Acum au adormit pentru câteva ceasuri...e rândul vostru!

Cânt o poezie

Îmi desenez cu un zâmbet chipul,
Mă pierd în orizontul mării,
Plâng odată cu cerul de foc stins.
Inima-mi bate,
Buzele-mi tremură a şoapte,
Dincolo de mine e lumea,
Dincolo de trupul meu, piraţii îşi luptă comorile,
Cavalerii îşi ascut săbiile,
Oceanul, pământul şi cerul se unesc în prviri mirate,
Păpuşile prind viaţă, dinozaurii renasc prin vreun basm.
Dincolo de ochii mei e o lume ce luptă, ce iubeşte,
Ce face minuni.
Dincolo de mine, totuşi,
Lumea moare.
Un cântec de pian, pe o poezie,
Şi-ţi spun că ai să dai un sens bun vieţii.
Zâmbeşte, drag, oricum timpul eşti chiar tu,
Fericirea eşti chiar tu,
Ceea ce-i trebuia lumii ăsteia înainte să te naşti,
Eşti chiar tu!
Eu...eu sunt cea ce am să zbor.
Acum am treabă:
Îmi desenez cu un zâmbet chipul.

Ţinutul meu cu bomboane colorate

                          În ziua a şaptea a dorinţei mele,
                          La asfinţit soarele răsare.
   

      Acolo, într-un ţinut al meu, cu un soare mai tânăr, cu o lună care să spună poveşti înainte ca prima stea să răsară, unde cerul se uneşte cu marea, iar eu...sunt copilul nevinovat al celor două. Acolo, în ţinutul viselor mele mult tânjite, care pot şi care vor a fi îndeplinite, vor să se afirme în realitate în măsura în care eu chiar cred în ele. În acel loc eu sunt marea, eu sunt cerul, sunt tot ce îmi doresc sa fiu, oricând, mereu! Ieri, sau...în vreo altă zi, mi-am propus să fiu pantera roz, am închis ochii şi, ca un portal activat, m-am trezit în ţinutul meu iubit ca o vară, emoţionant ca un Crăciun, rezistent ca visele mele absurde...şi-am fost pantera roz plutind pe un nor deasupra unei plaje pustii cu bomboane colorate în loc de nisip, cu vată de zahăr, îngheţată şi ciocolată topită în mare, cu şezlonguri din bezea şi caramel. 
         Şi, cea mai bună parte, n-am făcut nimic ilegal, doar am visat, cum visez de atâtea ori, de atâta timp, cu pixul în mână, cu ochii deschişi, cu sufletul curat, mereu de copil răsfăţat, ce se maturizează, nematurăzându-se niciodată. Şi continui să sper, cele mai tâmpite, aberante, prea măreţe vise. Am auzit, oricum, că doar sperând luptând şi muncind cele mai tâmpite, mai aberante şi prea măreţe vise devin fericire, realitate, motivul pentru care continui să visez la ceva şi mai măreţ, mai absurd, mai frumos!
  

De azi!

Momentele acelea, când cei care râd cu poftă par a fi veniţi din lumi străine de a nostră, când cei care înfruntă cu capul sus greutăţi inumane sunt mult mai puţin importanţi decât "vedetele" din plastic făcute la comandă, când să ai un Smartphone contează mai mult decât ceea ce gândeşti şi cum te exprimi, când a clacsona după fete pe stradă contează mai mult decât să le dai flori, când bârfa şi răutatea au devenit sporturi naţionale, când realizăm că trăim într-o societate murdară şi ne adaptăm în ea, în loc să o schimbăm. Momentele acelea când nu mai acceptăm să ni se vorbească despre credinţă şi toţi cei ce îl măresc pe Dumnezeu sunt catalogaţi fanatici, sunt umiliţi şi...sunt tot mai rari, când toţi cei iubitori de oameni sunt dezamăgiţi de către aceştia, sunt ironizaţi şi...sunt pe cale de dispariţie, când ne uităm în asfaltul încins în loc să contemplăm cerul, când ecranul telefonului e mult mai important decât verdele copacilor, decât imensitatea munţilor, decât coloritul perfect al unui fluture...
Avem probleme, multe...avem momente în care trebuie să realizăm toate problemele, să le analizăm ş-apoi să ne revină zâmbetul pe faţă. Să trecem pe lângă o brutărie şi să luăm o pâine caldă, aburindă, s-o împarţim cu prietenii apoi să plecăm unde ne-o lumina soarele calea. Să citim cărţi când ne săturăm de scandalurile fotbaliştilor cu monalisele lor, să avem viaţa noastră nu numai cea de pe facebook, să mai râdem, să mai vorbim în loc să trimitem feţe zâmbitoare şi să tastăm, să mirosim florile în loc de motorină, să iubim în loc să bârfim, să iertăm şi să ne comportăm aşa cum am vrea să se comporte ceilalţi cu noi, să avem încredere că noi putem schimba lumea, că noi vom reuşi dacă suntem împreună, că noi, cei care am găsit reţeta fericirii vrem să o împărtăşim cu toţi, dar nu numai pe facebook, că suntem toţi la fel, la fel de importanţi în faţa lui Dumnezeu, deci suntem cei mai importanţi, deci putem!
Haideţi să începem, dacă nu aţi făcut-o deja, să începem să trăim, şi nu să ne prefacem că trăim. Viaţa e un joc, să ne jucăm. Fericirea e la tot pasul, să călcăm cu atenţie! Eu am început deja, voi?

A fi zână

Era o zână, parcă, într-un oraş al cameleonilor cu chip de regine.
Era prea tristă pentru o zi de vară,
Zâmbea prea vesel pentru o fată tristă.
Aşa a început povestea ei de adormit păpuşi din lemn.
Nu ştia sigur dacă a fost vreodată tristă cu adevărat,
Cu toate că plânge des ea susţine că lacrimile nu-s adevărata faţă a tristeţii,
Poate a iubirii, a dezamăgirii, a emoţiei, dar ea tristă pare că n-a fost.
Şi avea defecte, sute, mii ( oare stă cineva să-şi numere defectele, aşa, ca pe bani?)
De cum vedea un om, ea ştia tot ce-i mai rău din adâncul privirii sale,
Vedea sub zâmbetu-i forţat prefăcătoria, mândria, viciile.
Ce n-ar fi dat să-i ştie numai calităţile,
Să vadă-un om, să vadă ce-i mai bun din el,
Din oceanul de defecte, râul calităţilor să il găsească, dar de unde?
Nu era rea, n-ar fi făcut rău nici unei muşte,
N-ar fi avut puterea răzbunării nici faţă de cel mai aprig vânător al său.
Aşa era lumea, însă, vedea în ea devoratoarea de defecte,
Exterminatoarea de măşti, de minciunile îndelung gândite.
Nici un drum al său în viaţă nu avea,
Se dădea croitoreasă, lucra din raze de soare aripi pentru fluturi,
Or din lumina lunii îi croşeta petalele Reginii Nopţii.
Stătea pe unde apuca, în fiecare noapte găndurile-i-şi mutau direcţia,
Îşi schimbau casa, decorul, ficare vis de-al sau începea altfel,
Cu toate că se termina la fel, mereu în patul de acasă.
Uneori visa că-i un înger, pierdut în lumina dimineţii,
Cu aripile pătate de sudoarea evadării îapoi, spre cer.
În unele nopţi visa că doarme,îşi vedea pleoapele închise,
Inima în pauza de viaţă, sufletul plutind în ceaţa     necunoscutului.
Îi era frică de lume, sau lumii îi era frică de ea,
Nu ştia sigur de face parte din lume, sau lumea face parte din ea.
Era o zână, parcă, într-un oraş al cameleonilor cu chip de regine.

Gând colorat în versuri albe

Mă-ntreb de ce mai căutăm extratereştrii,
E oare atât de greu de văzut, de simţit că suntem cu toţii  câte o rasă aparte fiecare?
Privesc un om, un simplu trecător prin faţa mea,
Doar o umbră ce prinde contur în privirea-mi iscoditoare,
Acea umbră pe care n-o reîntâlneşti vreodată în viaţă
Dar care îţi inspiră reflectarea asupra a tot ce-i viu, a tot ce mişcă în inimile noastre.
Oare omul ştie că-l privesc, îmi simte avalanşa de gânduri ce am pornit-o,
Ca într-un marş milităresc în cea mai aprigă dintre bătălii?
Oare vede cât îmi seamănă, aceeaşi ochi, aceeaşi direcţie,
Şi cât de diferit îmi este, ce ochi verzi-albăstri aruncă privirii mele căpruie?
Nimic nu pare a fi la fel, de asta nu există diferit,
Prea multe diferenţe se ivesc între două boabe de orez, între două secunde din viaţă.
Omul se întoarce, îşi schimbă direcţia înapoi,
Cred că a greşit drumul, toţi greşim drumuri în viaţă,
Poate că acum şi-a dat seama la timp, poate că şi el compunea versuri albe în minte...

Câţi poeţi în lume ar fi de am vedea cu toţii luna în acelaşi fel?

Probabil că nici nu există extratereştrii,
E doar o scuză a noastră de a inventa o rasă nouă,

În încercarea disperată de a ne descoperi unii pe alţii, sau chiar pe noi.

Suntem cu toţii

Suntem cu toţii libelule,
Căutăm fericirea în singura viaţă pe care o avem,
Cât o singură zi cu program prelungit.
Suntem cu toţii albine,
Luăm de peste tot câte ceva,
Ne fragmentăm lumea în buzunarele memoriei.
Suntem cu toţii aviatori,
Privim uneori lumea prea de sus,
Alteori ne prăbuşim din senin.
Suntem cu toţii acrobaţi,
Rezistăm bătăii vântului în picioare pe aţa subţire
Pe care unii o numesc viaţă.
Suntem cu toţii parte din turma de oi,
Păşim întotdeauna pe urmele paşilor altcuiva,
Privim încotro îşi îndreaptă şi privirile celorlalţi.
Suntem cu toţii căutători de dinozauri,
Căutăm lucruri care nu există sau care au dispărut demult
Când defapt, tot ce ne trebuie se află chiar lângă noi.
Suntem cu toţii delfini,
Ne facem uşor mulţi prieteni,
Ce nu pot, apoi, să înoate în largul mării.
Suntem cu toţii elevi,
Învăţăm în fiecare zi câte ceva,
Viaţa ne oferă lecţii scrise în lacrimi şi zâmbete.
Suntem cu toţii licurici,
Uneori suntem călcaţi în picioare şi neobservaţi,
Alteori suntem admiraţi şi indispensabili.
Suntem cu toţii urşi,
Suntem duri cu toţi cei ce ne ies în cale
Şi uităm să fim drăguţi cu cele ce ne produc mierea.
Suntem cu toţii buătari,
Pentru a pregăti cel mai bun fel,
Ne tăiem uneori până la sânge, alteori plăngem ca după o ceapă uriaşă.
Suntem cu toţii cameleoni,
Ne adaptăm oriunde, oricând,
Avem întotdeauna o culoare pentru orice situaţie.
Suntem cu toţii arbori,
Ne naştem, înflorm şi ne scuturăm frunzele,
Dar suntem atât de firavi în faţa unui topor!
Suntem cu tiţii păsări pheonix,
Putem muri uşor, orice grutate ne aduce mai aproape cu un pas de moarte,
Iubirea adevărată ne face să renaştem, însă, din propia cenuşă.
Suntem cu toţii oameni,
Iubim, suntem iubiţi şi învăţăm,
Cum să visăm, cum să râdem, cum să trăim!

Vreau să vă pun o singură întrebare, care nu are decât două variante de răspuns: DA sau NU. Regurile sunt clare: nu aveti voie să minţiţi, pentru că nu este nevoie, există un singur răspuns corect, dar mai este timp să il gasitţi inăuntrul vostru, nu este nicio grabă unde este dorinţă. Aş vrea să o citiţi cu mare atenţie, pentru că răspunsul ar putea fi mult mai complicat decât pare, dar dacă îl descoperiţi, viaţa voastră va căpăta alt sens, sau, dacă îl ştiţi deja, vă mulţumesc şi mă simt mai bine.

EŞTI FERICIT?

Aş vrea ca toţi să avem un singur gând atunci când citim întrebarea, să gândim toţi la fel, măcar pentru o clipă, şi toţi să ne simţim mai fericiţi decât am fost vreodată. Dacă reuşim toţi să avem acelaşi gând, vom putea în cor să răspundem la o întrebare în faţa căreia oamenii de ştiinţă  ar fi mai încurcaţi decât în faţa Universului, ar scrie caiete întregi de improbabilităţi, când, de fapt, răspunsul se află în întrebarea de mai sus:

MÂINE VEI FI FERICIT?
Dacă şi tu ştii răspunsul, oamenii nu sunt chiar aşa pierduţi cum poate că pare! Să Îi mulţumim cu toţii că ne face fericiţi!

Steaua din poveste

Sus, pe acel Soare mai mic, stins cu stele,
S-a născut, nu demult, dar nici tânără nu e,
O stea cu chip de fată şi aripi de fluture.
O stea al cărei nume rămâne o legendă-n Spaţiu
Şi-o închipuire pe Pământ.
Când s-a născut nici nu ştia să zboare
Şi nici mamă nu avea, nici tată.
Era doar o stea cu chip de fată,
Cu păr ca focul, cu primăvara vărsată în privire,
Cu suflet alb ca porumbelul, cu cânt ca al privighetorii,
Cu licurici în ochi ca scântei de rouă,
Cu aripile unui fluture din ceară.
Când s-a trezit păru că a picat de nicăieri.
Craterele-i spuneau Steaua din Foc
Iar stelele şuşoteau de-o Fată din Rouă.
Ea se credea decupată din vreo carte cu poveşti a Lunii
De adormit pământeni, ce a căzut în zborul spre Pământ.
Dar n-avea glas,n-avea mâini, n-avea prieteni şi nici din aripi nu ştia să dea.
Uneori cânta, fără vorbe.
Alteori desena, fară mâini.
Şi-adesea se juca, fără prieteni.
Doar să zboare nu putea, fără aripi.
Şi nu vă-nchipuiţi acum că a-nceput să zboare aşa,
Ca-n basme, din senin, spre senin.
Nici n-avea cum, căci nimeni în Spaţiu n-o înţelegea.
Stea nu era, nici om, nici înger,
Nici glas n-avea şi nici din aripi nu ştia să dea.
Pur şi simplu, s-a împiedicat odată, de Luceafăr
Şi a căzut drept pe Pământ, într-un pustiu verde
Cu multe flori de câmp.
De-atunci, spaţiul nu mai ştie de ea, dar o mai caută,
O stea atât de frumoasă, şi totuşi ce nu ştia nimic să facă,
Şi nici pe nimeni nu avea ca ea, s-o înţeleagă.
Aici a învăţat să dea din aripi, de la fluturi,
Aici a cântat în cor cu privighetorile,
Aici a luminat nopţile cu licuricii,
Aici au înfiat-o două oglinzi, ce-i semănau perfect,
Şi-aici şi-a făcut primii prieteni şi primii admiratori.
În spaţiu nu s-a mai întors niciodată,
Dar nici Pământul nu ştie de ea, şi n-a ştiut vreodată.
A renăscut pe acel deal ce s-a numit Atlantis,
Pe lângă care trecem zilnic, de câte ori clipim mai lung, sau strănutăm.

;)

Sper ca v-ati bucurat de Paste cat mai frumos si ca ati sarbatorit cum se cuvine Invierea Domnului. Cu mult drag va doresc sa va bucurati in continuare de fiecare clipa si, in fiecare seara sa aveti sufletul impacat ca ziua ce a trecut a produs ceva bun in vietile voastre!

Lună de sticlă

Sunt o ploaie de trandafiri roşii,
Ce atacă violent spre seară cerul,
Şi-l inundă cu păsări de foc,
Ce-i ciugulesc albastrul şi îl cârpesc
Cu praf de lună înflăcărat.
Cameleoni roşii pe cerul de foc al soarelui apus,
Florile-ş convertesc spinii în picături de cenuşiu de nor
Ce plâng asupra lumii înserate sub nori catifelaţi de cenuşă.
Aerul se joacă în nuanţe albastre. Iarba suspină.
Sunt o ramă de tablou ce încadrează luna.

Martisor

La multe martisoare, dragii mei, la multe primaveri cu soare , la multe zambete, la multe povesti cu final fericit!!

Cu drag, la multi ani, Primavara! La multi ani voua!!

Pastel de primavara

A fost odata, demult,
Atat de demult ca era sa si uit sa va mai povestesc,
A fost o primavara cu nameti.
Si, dupa cum spune povestea,
Aceasta primavara se juca cu fulgii de nea de-a ghioceii,
Cu gheata de-a pamantul proaspat,
Cu frunzele cazute de-asta toamna, de-a copacii infloriti.
Soarele nu cred ca mai vedea demult cum pamantul s-a spulberat sub gheata,
Cum primavara se juca de-a pastelul in nuante de alb,
Cum cerul nu mai era albstru nici cat o pata de cerneala,
Cum iarna stersese zambetele de pe fetele circarilor ca o radiera iscusita.
Si-asa, as vrea sa zic mai multe,
Sa va spun cum primavara, avertizata de toamna ca ii ucide sora vara,
S-a trezit din ameteala de martie si-a pus stapanire pe intreg regatul
A pictat cu acrilice fluturii, a desenat cu carbunele pamantul,
A transformat albul in picaturi de ploaie senina,
A botezat cerul in "albastru" si a muscat cu caldura din soare,
Cum a decupat gheata in linii drepte, verzi,
Cum a imprastiat mirosul de lalaele pe la nasurile infundate de trecatori fosti tristi,
Actual euforici de primavara,
Cum a desenat curcubee cu creioanele colorate
Si inca multe altele, pe care nu vi le-ati putea inchipui nici chiar in vise,
Nici chiar in cele mai colorate vise din cele mai dulci nopti.
Dar, pe care, povestea mea nu ma lasa sa vi le mai spun
Cum ca voi nu ati mai crede inca in povesti, si-ati lua toate acestea drept o farsa.
Stiu insa ca voi nu sunteti asa, voi credeti inca in povesti,
Va credeti inca zane, va credeti printi, sau mai degraba stiti ca traiti in propiul palat de cristal,
Si ca, numai daca vreti, in fiecare noapte puteti zbura pe un cal innaripat printre stele.
De-aceea am sa va mai spun doar atat:
Nameti verzi, gheata pamantie, nori albastri , soare dezghetat,
Si cat mai multe vieti roz, sufelte fericite impodobite intr-un roz descompus:
Pace si iubire!
O primavara ca un martisor e martisorul ce vi-l ofer sub forma unei primaveri.

Când m-am născut eu...

Când m-am nascut eu era noapte.
Cerul, ca un tigru,
Era plin de stele.
Luna îşi vărsase lumina pe regatul său adormit.
Nici un felinar nu ar fi luminat bezna solemnă.

Când am privit eu prima data cerul,era zi.
O zi atât de rece cum numai o dată-n an se pare a fi.
Gheaţa acoperise ultimele urme de paşi.
Ceaţa înnălbise ultima picătură de ceară.
Nici un clipit din ochi n-ar fi îndrăznit să evadeze.

Când am auzit eu primul zgomot,
Înfloreau primii crini.
Se năşteau cele din urmă rândunele.
Se auzeau şuşotind muguri de zarzări şi boboci de trandafiri.
Undeva, în pustiul lacului, înviau icre.

Când am învăţat eu, în sfârşit, să merg,
Soarele aruncase cu cioburi de raze în asfalt.
Pomii aruncau nervoşi gloanţe fără vlagă.
Pământul înghiţea cu nesaţ iarba, cu urmele paşilor mei, cu tot.
Când m-am trezit eu, ajunsesem prea departe,
Furasem locul unui bătrân în compartimentul de clasa întâi.
Şi zburam...

Acum sunt pe drum, zbor drept înainte.
Afară văd că unde-am plâns eu prima dată,
A crescut, sau mai degrabă dă să crească un falnic...ghiocel.
Aş privi înapoi...mi-e teamă.
Pivesc doar norii, cum se nasc, cum mor,
Cum se plimbă, cum lenevesc, cum înfruntă albastrul.

Şi-aş sta aşa la nesfârşit,
Aş întinde coarda răbdării la maxim,
Aş ochi o stea şi-aş elibera săgeata.
M-aş naşte iar,la fel, sau poate, măcar de data asta,
Aş prefera să mă nasc în polenul unei flori.
Ori în roua primelor raze de soare.
Sau poate în aeroport...sau pe un nor, sau pe o pleoapă...

Ghicitoare in lacrimi

Eram doar un om
Pe atunci...
Imi placea sa ma joc de-a ciresele cu pomii,
Sa cant balade pasarilor,
Sa ma joc de-a roua cu iarba,
De-a pasii cu nisipul...
De-a ghicitul cu oamenii.

Uneori, cand ziua se ingana cu noaptea,
Si soarele negocia in soapta cu un nor negru sa-l ascunda,
Eu ghiceam in lacrimi..
Femei fara copii, sau cu prea multi copii de mana,
Barbati fara portofele sau cu prea multe genti diplomat,
Fetite fara acadele, baietei fara mingi,
Catei fara oase, pisici fara soareci,
Licurici fara lumina, iarba fara licurici,
Castori fara dinti, vampiri fara colti,
Inimi fara iubire, suflete fara speranta,
Foi ude de lacrimi, urme de pix intinate...de lacrimi.

Atunci, eu ii conduceam pe toti in cortul meu,
Ca o ghicitoare obisnuita deja cu tot ce face.
Le intindeam la toti cate-un pahar cu apa,
Si-o ceasca cu speranta,
Si-ncepeam.
Ascultam povestea fiecarei lacrimi, fiecarui ochi innlacrimat,
Fiecarui obraz umed, fiecarui suflet zdrobit...

Eu doar clatinam din cap, zambeam si-ntelegeam.

Dupa ce zambeam apoi pentru fiecare lacrima varsata,
Ma uitam in ochii tuturor,
Ca intr-un glob de sticla.
Apoi priveam chipurile lor,
Ca pe niste carti de joc gravate cu atuuri.
La sfarsit le dadeam cate un boboc de floare,
Cate un ghiveci cu iubire si unul cu alinare.
Asteptam, apoi focul cerului,
Sa le evapore apa din ochi.
Fericiti de daruri, toti clientii mei plecau.
La scurt timp se-ntorceau si-mi multumeau.
Chiar si licuricii isi gaseau cate o stralucire...

Dar toate astea nu mi-au fost de-ajuns.
Acum sunt ghicitoare-n lacrimi si jucatoare de noroc.
Nu de demult, m-am apucat cu foc de zaruri,
Dupa partide esuate de sah.
Acum joc jocuri de noroc cu viata
Si, de cate ori arunc cu zarurile,
Castig.

In timpul liber ma mai si joc.
Ma jocul de-a omul,
Chiar daca nu mai sunt demult.
Ma joc de-a viata,chiar daca n-am trait niciodata normal.
Ma joc de-a zambetul, chiar daca stiu deja sa rad.
Si, in ultima instanta, ma joc si de-a profesoara.
Predau lectii de ghicit in lacrmi.
Pentru toti cei ce nu stiu inca sa ghiceasca,
Cortul meu e de vanzare, la pachet cu un zambet.

Fericirea Express

Eram încă de-o şchioapă.
Să fi avut vreo ensprezece.
Şi prinsesem între palme primul meu licurici.
De atunci, şi până să ajung să prind luna între palme
A fost o cale lungă şi grea.
Am muncit asidu, zi şi noapte,
Ca paznic ferovier.
Eu aveam sarcina să păzesc de câte ori vine trenul,
De câte ori vreau să mă sui în el şi pleacă fără mine,
De câte ori plec înainte să vină trenul,
De câte ori refuz să mă sui în el,
De câte ori e aglomerat sau liber,
De câte ori aş mai prinde locuri dacâ m-aş urca, de câte ori nu,
De câte ori opreşte-n dreptul meu,
De câte ori nu opreşte.
Şi, la sfârşit, trebuia să fac bilanţul cu toate câte-au fost.
Mai târziu am avansat.
M-am urcat în tren, ca îngrijitor de lumină.
Eu trebuia doar să verific dacă becurile erau stinse ziua,
Iar noaptea cât luminau de puternic, în funcţie de lună şi de stele.
La următoarea staţie, m-am dat jos din tren.
Am părăsit Gara şi am luat-o la fugă.
Nu ştiam unde, nu ştiam de ce.
Ştiam doar că de atâta mers cu trenul mi se face rău.
Şi de-atâta aşteptat în gară mi-era frig.

Când m-am întors, după gura mea de aer proaspăt,
Gara aceea se închisese.
Pe un stâlp,afişul:
" "Gara căutarea" s-a închis.
Vă recomandăm "Gara viaţa" la nici trei paşi de aici"

Puţin neliniştită, am urmat aievea stâlpii.
Am ajuns în Gara Viaţa şi de-aici mi-am aştepatat în continuare trenul.
Şi am tot schimbat la trenuri:
Speranţa Expres, Nerăbdarea Expres, Dezamăgirea Expres,
Alinarea Expres, Evadarea Expres, ReExpres.
Până astăzi, când am găsit într-un final,
Vagonul de dormit al unui tren:
Fericirea Express
Şi, LA MULŢI MULŢI MULŢI ANI!!!

Cred...

Cred
Că era de mult o lume,
Altă lume.
Cu ceruri trandafirii,
Cu iarbă cărămizie,
Cu flori de muşeţel în loc de buruieni,
Cu soare în loc de nori,
Cu zâmbete în loc de lacrimi,
Cu un soare roz strălucitor,
Cu poveşti de adormit bătrânii,
Cu Crăciun în loc de Hallowen,
Cu miros de turtă dulce în sticluţe cu parfum,
Cu multe cadouri în loc de vorbe rele,
Cu dragoste în loc de nepăsare.
Şi, mai mult decât atât,
Cred că am trăit în ea,
Că am visat într-o noapte o lume rea,
Şi dimineaţa m-am trezit în ea.
Şi aşa am ajuns eu aici!
Acum vă spun şi vouă,
Cum noapte de noapte visez lumea mea bună,
Şi, când mă trezesc, sunt tot aici!
Dar nu-s supărată,
Chiar îmi place aici.
Mă deprind încet cu lumea asta,
Iar ea, încet, cu mine.
Am început de la un timp să ne ţinem de mână,
Şi uneori de braţ.
Poate că-i semn bun.
Poate că nu.

Floarea de lumină

Când o floare
Se întinde mai mult decât poate duce,
După soare,
Creşte mai înaltă, mai frumoasă,
Mai parfumată şi mai colorată!
Şi tot se înalţă, la nesfârşit.
Toţi spun că floarea aceea va ajunge la soare,
Măcar cu o petală, din atâtea câte are....

Dar poate că mulţi se înşală,
Floarea nu are cum să mai ajungă la soare,
Fiindcă acolo este locul ei deja.
Din soare s-a născut, spre soare e calea ei,
Privirea ei, parfumul ei!
Floarea aceea, trăieşte pe Pamânt,
Doar ca să vadă soarele în toată splendoarea,
De la mile depărtare, cum luceafărul
Ar privi tot în jos, după iubita lui de pe Pământ.

Floarea noastră, ştie însă ce niciun om nu poate şti:
Că soarele are ochi doar pentru ea,
Că a trimis-o pe pământ,
Şi el o înalţă tot mai sus.
Până într-o zi, când floarea,
Prea frumoasă, prea înaltă,
Prea ruptă din soare,
Şi totuşi prea aproape de el
Se va lipi din nou de soare!

Şi poate va cădea din nou,
C-aşa-i stă bine florii,
Şi-o vor admira iar toţi,
Şi vor crede că vrea să ajungă lângă soare
Neştiind de unde vine şi unde se întinde!

Pantoful de ceara

Eram printesa,
Mi-aduc cu drag aminte
In vechiul meu palat de clestar.
Si aveam un pantof de ceara
Pe care-l adaposteam intr-un vid
Si-l admiram seara de seara
Si il visam afara din cutie, noaptea.

Dar, la un bal,
La Balul Visurilor Mele,
Am scos pantoful meu de ceara din cutie
Cu multa grija,
Sa nu disturb cumva
Totala liniste ce domina in vid,
Si l-am asortat perfect cu piciorul stang.
Dar,cand sa trec pragul
Cu pantoful ceruit inainte,
Din toata fala mea s-a ales scrumul.

Un val de lumina
Mi-a topit pantoful de ceara
Sau poate ca orbita de frumusetea lui
Lumina mi l-a furat pentru totdeauna
Si mi l-a ascuns departe,
In vreun glob magic,
Si n-o sa-l scoata niciodata
Asa cum am facut eu cu el,
Din nestiinta, din naivitate.
Ce copila am fost!
Sa-mi scot la lumina
Din vidul inimii mele
Ceara ce-mi ungea visele, sufletul...

Acum,nu-mi mai ramane decat sa astept
Sa se faca seara,
Apoi iar dimineata,
Si sa-mi verific cutia postala din diamante
Cusute cu ata de fildes si cristal.
In zadar!
E din zi in zi mai goala
Mai fada prin goliciunea ei,
Prin lipsa de scrisori.

Si cat astept!
Macar un semn sa-mi vina
De la Pantoful meu De Ceara
Ca-n anii lui, din frageda copilarie
L-am invatat tot ce stiu eu sa fac mai bine.
Si-acum nici macar nu-mi scrie
De unde e,
Din vreun glob fermecat,
Ca din lumina a venit,
In lumina,uite, a ajuns din nou.


Sau poate ca lumina doar l-a topit...

Aripile unui inger

Intre cer si pamant
Hotar sunt doua aripi de inger,
Una putin mai inclinata ca cealalta.

Dupa unghiul perfect ce-l formeaza
S-ar zice ca una porneste din ocean
Cealalta din curcubeu
Si se intalnesc la jumatate de drum
Pe un nor...

Dupa albul lor imaculat
S-ar zice ca pe una s-a varsat toata batranetea lumii
Iar pe ceallata puritatea copilariei.

Dupa conturul lor identic
S-ar zice ca soarele si-a zamislit doua raze gemene
Pe spatele unui inger...

Dupa cele doua lumi pe care le despart
S-ar zice ca-s gata sa se rupa
Si ca toata perfectiunea lor
E gata sa cada in ocean si-n curcubeu....
Dar ele tot rezista de la inceputurile lumii,
Imbatranesc odata cu noi
Si-ntineresc odata cu primavara.

Nu-s doar doua aripi
Ci aripile unui inger.

Cerul

Am invatat cate putin de la viata
Ca cerul e mai mult
Decat o rochie albastra a intinsului.
E vesnic acelasi-diferit in ochii tuturor,
E ca un diafan joc de cuvinte
Sau ca zambetul copilului
Caruia i-a cazut primul dinte;
Alteori, pare ca un buchet imens
De ghiocei ce au crescut in apa cu cerneala.
Unii-l vad ca pe tronul ce-si asteapta eternitatea
Ca pe un intins catre raiul ceresc.
Pe cand altii poate nu-l vad deloc
Si traiesc o viata intreaga
Cu ochii patati de nevederea cerului,
Iar alti cativa il cauta in amintiri
Si nu-si vad decat propia cenusa monotona,
Si asta pentru ca nu au invatat sa priveasca cerul
Dincolo de nori de furtuna, de soare si de ocean.
Cerul nu e ca o cortina intre doua lumi
Nici un ocean ce a infrant gravitatia,
Nici o savana pentru pasari-migratoare.


El, este de fapt, din cate cred
O continuitate dintre divin si uman.
E ca o harta fara legenda,
O harta muta
Catre o destinatie finala a nemuririi sufletului.
Este o oglinda pentru inima
Cand stii sa ti se reverse in ochi.