Timpul

Simt, atat de intens, cum pamantul se invarteste cu mine, ma ameteste, ca pe un om care a baut peste masura. Cand ma uit la albastrul cer, amestesc din senin, neputandu-ma controla... uneori chiar cad, cad in bratele necunoscutului si privesc in sus, fara sa am o tinta, ca o pasare, ce priveste in jos, spre sol, in timpul zborului, fara sa priveasca fix un om.
Sunt, uneori, atat de singura, cum e si luna fara stele si soarele fara razele lui sempiterme.Tuturor cred ca ni se intampla sa simtim cum pamantul se invarteste cu noi....dar sa nu putem face nimic, absolut nimic, doar sa speram, ca intr-o zi, pamantul se va linisti, iar noi nu vom mai fi ametiti!
Sa stea timpul pe loc, numai un minut, sa rezolv multe probleme, sa-mi revin din ameteala, sa nu mai fiu confuza...doar un minut. Ce timp necrutator si dur, atat de crud, si totusi, daca se opreste pamantul din ritualul sau zilnic, daca imi face voia? Ce are sa se intample? Uneori, ma tem de raspuns, alteori imi doresc din toata inima sa-l aflu, acum insa ma tem de el!