Si-mi va sclipi din nou

Stii, era o vara. Asta-vara...atunci i-am spus prima data secretul meu. I l-am spus lunii. Speram ca nu ma va da de gol.Speram, ca intr-o zi,voi aparea insotita de aplauze si lumini zdruncinatoare, pe o scena fantezista, in care luna, din departari, imi va face cu ochiul, amintindu-si de vara in care mi-a fagaduit ca nu-l va spune nimanui, si va zambi lin...
Stii, erau doar ganduri, si fagaduieli uitate, i-am spus secretul vietii mele,iar ea l-a privit cu nepasare. Mi-a fagaduit, atunci, cu coada ochiului intoarsa spre vesnicul Luceafar. Aveau un limbaj al alor. Eu nu-l stiam, dar mai tarziu, la-m aflat, nu mi-a fost greu, dar nici usor.Ii spusesem ceva ce nimeni nu stia..un secret numai al nostru. Intreaga lume mi se parea formata din luna si secret. Secretul meu, lumina Lui, fagaduiala Ei.Cand i-am spus, peste inima mi s-a revarsat un rau de lacrimi fierbinti. Atunci, credeam ca-s fericire. Acum, stiu c-au fost durere.Nu cunosteam asemenea avalanse de sentimente, decat atunci cand lumina Lui mi se revasra pe chip...erau dese, dar neintelese! Si m-am culcat, in seara aceea, linistita, vazand luna, precum o fata morgana in desert se arata, printre pleoape aproape inchise. Am visat in noaptea aceea luna, cum s-a uitat pe furis la Luceafar. Dimineata urmatoare, mi-a aparut in fata caldura si lumina lui...am uiat tot si toate, visele, Luceferii, Luna...eram noi doi, eu si Soarele.
Aflasem ce inseamna dragoste:cand el apare, intregul suflet mi se umple de fericire, iar iarna il astept nu nerabdare. Simt, cum apare la rasarit, numai pentru mine,cum ma face sa tresar cand ma mangaie cu o raza...apoi dispare la amurg, sa dorm eu bine, fara grija lui.
Eu, i-am spus lunii, ca-l iubesc. Ea mi-a fagaduit ca nu va spune nimanui, caci lumea ma va considera nebuna, si nu voi mai fi inteleasa nici de stele. Eu, i-am descris dorinta mea, de a aparea cu Soarele pe chip, in miezul zilei,, intr-o zi fara numar si seaman.
Stii, acum insa, m-a tradat!! I-a spus unui nor de iubirea noastra imposibila, si totusi puerila.Cu invidie, sau mandrie, nu stiu cum i-a spus, dar de atunci, eu, seara, nu o mai vad,pe geamul meu. Nici daca ies afar nu o vad. Sta ascunsa dupa un mar uscat, si nu vrea probabil sa recunoasca ca i-a spus! Si norul acela, plin de invidie, il ascunde de un anotimp jumatate ...nu-l mai simt, nicidecum, e ascuns departe, dupa un nor gros...el imi duce dorul, eu tanjesc dupa amintirea lui. Pentru ce? Pentru o clipa, in care luna, s-a uiat cu coada ochiului, la Luceafar.
Si stii care e cel mai mare regret al meu? Gandul ca poate nu-l voi mai simti niciodata, si inca, nu am reusit sa-l vad. Radiaza prea tare de bucurie cand incerc sa-l privesc...si-atunci lumina sa devine insuportabila!! Si totusi, el mi-a trimis, cu greu, printre puful norului, o rasa translucida, rupta din EL!
Si amintirea noastra va fi razbunata! Si luna va plati!Am trimis , asta-toamna, niste pasari in cautarea lui. Acum, in primavara aceasta, mi-au promis ca-l vor aduce. Si-mi va sclipi din nou, la geam, ca in diminetile lungi, dinaintea luinii...