Ţinutul meu cu bomboane colorate

                          În ziua a şaptea a dorinţei mele,
                          La asfinţit soarele răsare.
   

      Acolo, într-un ţinut al meu, cu un soare mai tânăr, cu o lună care să spună poveşti înainte ca prima stea să răsară, unde cerul se uneşte cu marea, iar eu...sunt copilul nevinovat al celor două. Acolo, în ţinutul viselor mele mult tânjite, care pot şi care vor a fi îndeplinite, vor să se afirme în realitate în măsura în care eu chiar cred în ele. În acel loc eu sunt marea, eu sunt cerul, sunt tot ce îmi doresc sa fiu, oricând, mereu! Ieri, sau...în vreo altă zi, mi-am propus să fiu pantera roz, am închis ochii şi, ca un portal activat, m-am trezit în ţinutul meu iubit ca o vară, emoţionant ca un Crăciun, rezistent ca visele mele absurde...şi-am fost pantera roz plutind pe un nor deasupra unei plaje pustii cu bomboane colorate în loc de nisip, cu vată de zahăr, îngheţată şi ciocolată topită în mare, cu şezlonguri din bezea şi caramel. 
         Şi, cea mai bună parte, n-am făcut nimic ilegal, doar am visat, cum visez de atâtea ori, de atâta timp, cu pixul în mână, cu ochii deschişi, cu sufletul curat, mereu de copil răsfăţat, ce se maturizează, nematurăzându-se niciodată. Şi continui să sper, cele mai tâmpite, aberante, prea măreţe vise. Am auzit, oricum, că doar sperând luptând şi muncind cele mai tâmpite, mai aberante şi prea măreţe vise devin fericire, realitate, motivul pentru care continui să visez la ceva şi mai măreţ, mai absurd, mai frumos!
  

De azi!

Momentele acelea, când cei care râd cu poftă par a fi veniţi din lumi străine de a nostră, când cei care înfruntă cu capul sus greutăţi inumane sunt mult mai puţin importanţi decât "vedetele" din plastic făcute la comandă, când să ai un Smartphone contează mai mult decât ceea ce gândeşti şi cum te exprimi, când a clacsona după fete pe stradă contează mai mult decât să le dai flori, când bârfa şi răutatea au devenit sporturi naţionale, când realizăm că trăim într-o societate murdară şi ne adaptăm în ea, în loc să o schimbăm. Momentele acelea când nu mai acceptăm să ni se vorbească despre credinţă şi toţi cei ce îl măresc pe Dumnezeu sunt catalogaţi fanatici, sunt umiliţi şi...sunt tot mai rari, când toţi cei iubitori de oameni sunt dezamăgiţi de către aceştia, sunt ironizaţi şi...sunt pe cale de dispariţie, când ne uităm în asfaltul încins în loc să contemplăm cerul, când ecranul telefonului e mult mai important decât verdele copacilor, decât imensitatea munţilor, decât coloritul perfect al unui fluture...
Avem probleme, multe...avem momente în care trebuie să realizăm toate problemele, să le analizăm ş-apoi să ne revină zâmbetul pe faţă. Să trecem pe lângă o brutărie şi să luăm o pâine caldă, aburindă, s-o împarţim cu prietenii apoi să plecăm unde ne-o lumina soarele calea. Să citim cărţi când ne săturăm de scandalurile fotbaliştilor cu monalisele lor, să avem viaţa noastră nu numai cea de pe facebook, să mai râdem, să mai vorbim în loc să trimitem feţe zâmbitoare şi să tastăm, să mirosim florile în loc de motorină, să iubim în loc să bârfim, să iertăm şi să ne comportăm aşa cum am vrea să se comporte ceilalţi cu noi, să avem încredere că noi putem schimba lumea, că noi vom reuşi dacă suntem împreună, că noi, cei care am găsit reţeta fericirii vrem să o împărtăşim cu toţi, dar nu numai pe facebook, că suntem toţi la fel, la fel de importanţi în faţa lui Dumnezeu, deci suntem cei mai importanţi, deci putem!
Haideţi să începem, dacă nu aţi făcut-o deja, să începem să trăim, şi nu să ne prefacem că trăim. Viaţa e un joc, să ne jucăm. Fericirea e la tot pasul, să călcăm cu atenţie! Eu am început deja, voi?

A fi zână

Era o zână, parcă, într-un oraş al cameleonilor cu chip de regine.
Era prea tristă pentru o zi de vară,
Zâmbea prea vesel pentru o fată tristă.
Aşa a început povestea ei de adormit păpuşi din lemn.
Nu ştia sigur dacă a fost vreodată tristă cu adevărat,
Cu toate că plânge des ea susţine că lacrimile nu-s adevărata faţă a tristeţii,
Poate a iubirii, a dezamăgirii, a emoţiei, dar ea tristă pare că n-a fost.
Şi avea defecte, sute, mii ( oare stă cineva să-şi numere defectele, aşa, ca pe bani?)
De cum vedea un om, ea ştia tot ce-i mai rău din adâncul privirii sale,
Vedea sub zâmbetu-i forţat prefăcătoria, mândria, viciile.
Ce n-ar fi dat să-i ştie numai calităţile,
Să vadă-un om, să vadă ce-i mai bun din el,
Din oceanul de defecte, râul calităţilor să il găsească, dar de unde?
Nu era rea, n-ar fi făcut rău nici unei muşte,
N-ar fi avut puterea răzbunării nici faţă de cel mai aprig vânător al său.
Aşa era lumea, însă, vedea în ea devoratoarea de defecte,
Exterminatoarea de măşti, de minciunile îndelung gândite.
Nici un drum al său în viaţă nu avea,
Se dădea croitoreasă, lucra din raze de soare aripi pentru fluturi,
Or din lumina lunii îi croşeta petalele Reginii Nopţii.
Stătea pe unde apuca, în fiecare noapte găndurile-i-şi mutau direcţia,
Îşi schimbau casa, decorul, ficare vis de-al sau începea altfel,
Cu toate că se termina la fel, mereu în patul de acasă.
Uneori visa că-i un înger, pierdut în lumina dimineţii,
Cu aripile pătate de sudoarea evadării îapoi, spre cer.
În unele nopţi visa că doarme,îşi vedea pleoapele închise,
Inima în pauza de viaţă, sufletul plutind în ceaţa     necunoscutului.
Îi era frică de lume, sau lumii îi era frică de ea,
Nu ştia sigur de face parte din lume, sau lumea face parte din ea.
Era o zână, parcă, într-un oraş al cameleonilor cu chip de regine.

Gând colorat în versuri albe

Mă-ntreb de ce mai căutăm extratereştrii,
E oare atât de greu de văzut, de simţit că suntem cu toţii  câte o rasă aparte fiecare?
Privesc un om, un simplu trecător prin faţa mea,
Doar o umbră ce prinde contur în privirea-mi iscoditoare,
Acea umbră pe care n-o reîntâlneşti vreodată în viaţă
Dar care îţi inspiră reflectarea asupra a tot ce-i viu, a tot ce mişcă în inimile noastre.
Oare omul ştie că-l privesc, îmi simte avalanşa de gânduri ce am pornit-o,
Ca într-un marş milităresc în cea mai aprigă dintre bătălii?
Oare vede cât îmi seamănă, aceeaşi ochi, aceeaşi direcţie,
Şi cât de diferit îmi este, ce ochi verzi-albăstri aruncă privirii mele căpruie?
Nimic nu pare a fi la fel, de asta nu există diferit,
Prea multe diferenţe se ivesc între două boabe de orez, între două secunde din viaţă.
Omul se întoarce, îşi schimbă direcţia înapoi,
Cred că a greşit drumul, toţi greşim drumuri în viaţă,
Poate că acum şi-a dat seama la timp, poate că şi el compunea versuri albe în minte...

Câţi poeţi în lume ar fi de am vedea cu toţii luna în acelaşi fel?

Probabil că nici nu există extratereştrii,
E doar o scuză a noastră de a inventa o rasă nouă,

În încercarea disperată de a ne descoperi unii pe alţii, sau chiar pe noi.

Suntem cu toţii

Suntem cu toţii libelule,
Căutăm fericirea în singura viaţă pe care o avem,
Cât o singură zi cu program prelungit.
Suntem cu toţii albine,
Luăm de peste tot câte ceva,
Ne fragmentăm lumea în buzunarele memoriei.
Suntem cu toţii aviatori,
Privim uneori lumea prea de sus,
Alteori ne prăbuşim din senin.
Suntem cu toţii acrobaţi,
Rezistăm bătăii vântului în picioare pe aţa subţire
Pe care unii o numesc viaţă.
Suntem cu toţii parte din turma de oi,
Păşim întotdeauna pe urmele paşilor altcuiva,
Privim încotro îşi îndreaptă şi privirile celorlalţi.
Suntem cu toţii căutători de dinozauri,
Căutăm lucruri care nu există sau care au dispărut demult
Când defapt, tot ce ne trebuie se află chiar lângă noi.
Suntem cu toţii delfini,
Ne facem uşor mulţi prieteni,
Ce nu pot, apoi, să înoate în largul mării.
Suntem cu toţii elevi,
Învăţăm în fiecare zi câte ceva,
Viaţa ne oferă lecţii scrise în lacrimi şi zâmbete.
Suntem cu toţii licurici,
Uneori suntem călcaţi în picioare şi neobservaţi,
Alteori suntem admiraţi şi indispensabili.
Suntem cu toţii urşi,
Suntem duri cu toţi cei ce ne ies în cale
Şi uităm să fim drăguţi cu cele ce ne produc mierea.
Suntem cu toţii buătari,
Pentru a pregăti cel mai bun fel,
Ne tăiem uneori până la sânge, alteori plăngem ca după o ceapă uriaşă.
Suntem cu toţii cameleoni,
Ne adaptăm oriunde, oricând,
Avem întotdeauna o culoare pentru orice situaţie.
Suntem cu toţii arbori,
Ne naştem, înflorm şi ne scuturăm frunzele,
Dar suntem atât de firavi în faţa unui topor!
Suntem cu tiţii păsări pheonix,
Putem muri uşor, orice grutate ne aduce mai aproape cu un pas de moarte,
Iubirea adevărată ne face să renaştem, însă, din propia cenuşă.
Suntem cu toţii oameni,
Iubim, suntem iubiţi şi învăţăm,
Cum să visăm, cum să râdem, cum să trăim!

Vreau să vă pun o singură întrebare, care nu are decât două variante de răspuns: DA sau NU. Regurile sunt clare: nu aveti voie să minţiţi, pentru că nu este nevoie, există un singur răspuns corect, dar mai este timp să il gasitţi inăuntrul vostru, nu este nicio grabă unde este dorinţă. Aş vrea să o citiţi cu mare atenţie, pentru că răspunsul ar putea fi mult mai complicat decât pare, dar dacă îl descoperiţi, viaţa voastră va căpăta alt sens, sau, dacă îl ştiţi deja, vă mulţumesc şi mă simt mai bine.

EŞTI FERICIT?

Aş vrea ca toţi să avem un singur gând atunci când citim întrebarea, să gândim toţi la fel, măcar pentru o clipă, şi toţi să ne simţim mai fericiţi decât am fost vreodată. Dacă reuşim toţi să avem acelaşi gând, vom putea în cor să răspundem la o întrebare în faţa căreia oamenii de ştiinţă  ar fi mai încurcaţi decât în faţa Universului, ar scrie caiete întregi de improbabilităţi, când, de fapt, răspunsul se află în întrebarea de mai sus:

MÂINE VEI FI FERICIT?
Dacă şi tu ştii răspunsul, oamenii nu sunt chiar aşa pierduţi cum poate că pare! Să Îi mulţumim cu toţii că ne face fericiţi!

Steaua din poveste

Sus, pe acel Soare mai mic, stins cu stele,
S-a născut, nu demult, dar nici tânără nu e,
O stea cu chip de fată şi aripi de fluture.
O stea al cărei nume rămâne o legendă-n Spaţiu
Şi-o închipuire pe Pământ.
Când s-a născut nici nu ştia să zboare
Şi nici mamă nu avea, nici tată.
Era doar o stea cu chip de fată,
Cu păr ca focul, cu primăvara vărsată în privire,
Cu suflet alb ca porumbelul, cu cânt ca al privighetorii,
Cu licurici în ochi ca scântei de rouă,
Cu aripile unui fluture din ceară.
Când s-a trezit păru că a picat de nicăieri.
Craterele-i spuneau Steaua din Foc
Iar stelele şuşoteau de-o Fată din Rouă.
Ea se credea decupată din vreo carte cu poveşti a Lunii
De adormit pământeni, ce a căzut în zborul spre Pământ.
Dar n-avea glas,n-avea mâini, n-avea prieteni şi nici din aripi nu ştia să dea.
Uneori cânta, fără vorbe.
Alteori desena, fară mâini.
Şi-adesea se juca, fără prieteni.
Doar să zboare nu putea, fără aripi.
Şi nu vă-nchipuiţi acum că a-nceput să zboare aşa,
Ca-n basme, din senin, spre senin.
Nici n-avea cum, căci nimeni în Spaţiu n-o înţelegea.
Stea nu era, nici om, nici înger,
Nici glas n-avea şi nici din aripi nu ştia să dea.
Pur şi simplu, s-a împiedicat odată, de Luceafăr
Şi a căzut drept pe Pământ, într-un pustiu verde
Cu multe flori de câmp.
De-atunci, spaţiul nu mai ştie de ea, dar o mai caută,
O stea atât de frumoasă, şi totuşi ce nu ştia nimic să facă,
Şi nici pe nimeni nu avea ca ea, s-o înţeleagă.
Aici a învăţat să dea din aripi, de la fluturi,
Aici a cântat în cor cu privighetorile,
Aici a luminat nopţile cu licuricii,
Aici au înfiat-o două oglinzi, ce-i semănau perfect,
Şi-aici şi-a făcut primii prieteni şi primii admiratori.
În spaţiu nu s-a mai întors niciodată,
Dar nici Pământul nu ştie de ea, şi n-a ştiut vreodată.
A renăscut pe acel deal ce s-a numit Atlantis,
Pe lângă care trecem zilnic, de câte ori clipim mai lung, sau strănutăm.

;)

Sper ca v-ati bucurat de Paste cat mai frumos si ca ati sarbatorit cum se cuvine Invierea Domnului. Cu mult drag va doresc sa va bucurati in continuare de fiecare clipa si, in fiecare seara sa aveti sufletul impacat ca ziua ce a trecut a produs ceva bun in vietile voastre!

Lună de sticlă

Sunt o ploaie de trandafiri roşii,
Ce atacă violent spre seară cerul,
Şi-l inundă cu păsări de foc,
Ce-i ciugulesc albastrul şi îl cârpesc
Cu praf de lună înflăcărat.
Cameleoni roşii pe cerul de foc al soarelui apus,
Florile-ş convertesc spinii în picături de cenuşiu de nor
Ce plâng asupra lumii înserate sub nori catifelaţi de cenuşă.
Aerul se joacă în nuanţe albastre. Iarba suspină.
Sunt o ramă de tablou ce încadrează luna.

Martisor

La multe martisoare, dragii mei, la multe primaveri cu soare , la multe zambete, la multe povesti cu final fericit!!

Cu drag, la multi ani, Primavara! La multi ani voua!!

Pastel de primavara

A fost odata, demult,
Atat de demult ca era sa si uit sa va mai povestesc,
A fost o primavara cu nameti.
Si, dupa cum spune povestea,
Aceasta primavara se juca cu fulgii de nea de-a ghioceii,
Cu gheata de-a pamantul proaspat,
Cu frunzele cazute de-asta toamna, de-a copacii infloriti.
Soarele nu cred ca mai vedea demult cum pamantul s-a spulberat sub gheata,
Cum primavara se juca de-a pastelul in nuante de alb,
Cum cerul nu mai era albstru nici cat o pata de cerneala,
Cum iarna stersese zambetele de pe fetele circarilor ca o radiera iscusita.
Si-asa, as vrea sa zic mai multe,
Sa va spun cum primavara, avertizata de toamna ca ii ucide sora vara,
S-a trezit din ameteala de martie si-a pus stapanire pe intreg regatul
A pictat cu acrilice fluturii, a desenat cu carbunele pamantul,
A transformat albul in picaturi de ploaie senina,
A botezat cerul in "albastru" si a muscat cu caldura din soare,
Cum a decupat gheata in linii drepte, verzi,
Cum a imprastiat mirosul de lalaele pe la nasurile infundate de trecatori fosti tristi,
Actual euforici de primavara,
Cum a desenat curcubee cu creioanele colorate
Si inca multe altele, pe care nu vi le-ati putea inchipui nici chiar in vise,
Nici chiar in cele mai colorate vise din cele mai dulci nopti.
Dar, pe care, povestea mea nu ma lasa sa vi le mai spun
Cum ca voi nu ati mai crede inca in povesti, si-ati lua toate acestea drept o farsa.
Stiu insa ca voi nu sunteti asa, voi credeti inca in povesti,
Va credeti inca zane, va credeti printi, sau mai degraba stiti ca traiti in propiul palat de cristal,
Si ca, numai daca vreti, in fiecare noapte puteti zbura pe un cal innaripat printre stele.
De-aceea am sa va mai spun doar atat:
Nameti verzi, gheata pamantie, nori albastri , soare dezghetat,
Si cat mai multe vieti roz, sufelte fericite impodobite intr-un roz descompus:
Pace si iubire!
O primavara ca un martisor e martisorul ce vi-l ofer sub forma unei primaveri.

Când m-am născut eu...

Când m-am nascut eu era noapte.
Cerul, ca un tigru,
Era plin de stele.
Luna îşi vărsase lumina pe regatul său adormit.
Nici un felinar nu ar fi luminat bezna solemnă.

Când am privit eu prima data cerul,era zi.
O zi atât de rece cum numai o dată-n an se pare a fi.
Gheaţa acoperise ultimele urme de paşi.
Ceaţa înnălbise ultima picătură de ceară.
Nici un clipit din ochi n-ar fi îndrăznit să evadeze.

Când am auzit eu primul zgomot,
Înfloreau primii crini.
Se năşteau cele din urmă rândunele.
Se auzeau şuşotind muguri de zarzări şi boboci de trandafiri.
Undeva, în pustiul lacului, înviau icre.

Când am învăţat eu, în sfârşit, să merg,
Soarele aruncase cu cioburi de raze în asfalt.
Pomii aruncau nervoşi gloanţe fără vlagă.
Pământul înghiţea cu nesaţ iarba, cu urmele paşilor mei, cu tot.
Când m-am trezit eu, ajunsesem prea departe,
Furasem locul unui bătrân în compartimentul de clasa întâi.
Şi zburam...

Acum sunt pe drum, zbor drept înainte.
Afară văd că unde-am plâns eu prima dată,
A crescut, sau mai degrabă dă să crească un falnic...ghiocel.
Aş privi înapoi...mi-e teamă.
Pivesc doar norii, cum se nasc, cum mor,
Cum se plimbă, cum lenevesc, cum înfruntă albastrul.

Şi-aş sta aşa la nesfârşit,
Aş întinde coarda răbdării la maxim,
Aş ochi o stea şi-aş elibera săgeata.
M-aş naşte iar,la fel, sau poate, măcar de data asta,
Aş prefera să mă nasc în polenul unei flori.
Ori în roua primelor raze de soare.
Sau poate în aeroport...sau pe un nor, sau pe o pleoapă...

Ghicitoare in lacrimi

Eram doar un om
Pe atunci...
Imi placea sa ma joc de-a ciresele cu pomii,
Sa cant balade pasarilor,
Sa ma joc de-a roua cu iarba,
De-a pasii cu nisipul...
De-a ghicitul cu oamenii.

Uneori, cand ziua se ingana cu noaptea,
Si soarele negocia in soapta cu un nor negru sa-l ascunda,
Eu ghiceam in lacrimi..
Femei fara copii, sau cu prea multi copii de mana,
Barbati fara portofele sau cu prea multe genti diplomat,
Fetite fara acadele, baietei fara mingi,
Catei fara oase, pisici fara soareci,
Licurici fara lumina, iarba fara licurici,
Castori fara dinti, vampiri fara colti,
Inimi fara iubire, suflete fara speranta,
Foi ude de lacrimi, urme de pix intinate...de lacrimi.

Atunci, eu ii conduceam pe toti in cortul meu,
Ca o ghicitoare obisnuita deja cu tot ce face.
Le intindeam la toti cate-un pahar cu apa,
Si-o ceasca cu speranta,
Si-ncepeam.
Ascultam povestea fiecarei lacrimi, fiecarui ochi innlacrimat,
Fiecarui obraz umed, fiecarui suflet zdrobit...

Eu doar clatinam din cap, zambeam si-ntelegeam.

Dupa ce zambeam apoi pentru fiecare lacrima varsata,
Ma uitam in ochii tuturor,
Ca intr-un glob de sticla.
Apoi priveam chipurile lor,
Ca pe niste carti de joc gravate cu atuuri.
La sfarsit le dadeam cate un boboc de floare,
Cate un ghiveci cu iubire si unul cu alinare.
Asteptam, apoi focul cerului,
Sa le evapore apa din ochi.
Fericiti de daruri, toti clientii mei plecau.
La scurt timp se-ntorceau si-mi multumeau.
Chiar si licuricii isi gaseau cate o stralucire...

Dar toate astea nu mi-au fost de-ajuns.
Acum sunt ghicitoare-n lacrimi si jucatoare de noroc.
Nu de demult, m-am apucat cu foc de zaruri,
Dupa partide esuate de sah.
Acum joc jocuri de noroc cu viata
Si, de cate ori arunc cu zarurile,
Castig.

In timpul liber ma mai si joc.
Ma jocul de-a omul,
Chiar daca nu mai sunt demult.
Ma joc de-a viata,chiar daca n-am trait niciodata normal.
Ma joc de-a zambetul, chiar daca stiu deja sa rad.
Si, in ultima instanta, ma joc si de-a profesoara.
Predau lectii de ghicit in lacrmi.
Pentru toti cei ce nu stiu inca sa ghiceasca,
Cortul meu e de vanzare, la pachet cu un zambet.

Fericirea Express

Eram încă de-o şchioapă.
Să fi avut vreo ensprezece.
Şi prinsesem între palme primul meu licurici.
De atunci, şi până să ajung să prind luna între palme
A fost o cale lungă şi grea.
Am muncit asidu, zi şi noapte,
Ca paznic ferovier.
Eu aveam sarcina să păzesc de câte ori vine trenul,
De câte ori vreau să mă sui în el şi pleacă fără mine,
De câte ori plec înainte să vină trenul,
De câte ori refuz să mă sui în el,
De câte ori e aglomerat sau liber,
De câte ori aş mai prinde locuri dacâ m-aş urca, de câte ori nu,
De câte ori opreşte-n dreptul meu,
De câte ori nu opreşte.
Şi, la sfârşit, trebuia să fac bilanţul cu toate câte-au fost.
Mai târziu am avansat.
M-am urcat în tren, ca îngrijitor de lumină.
Eu trebuia doar să verific dacă becurile erau stinse ziua,
Iar noaptea cât luminau de puternic, în funcţie de lună şi de stele.
La următoarea staţie, m-am dat jos din tren.
Am părăsit Gara şi am luat-o la fugă.
Nu ştiam unde, nu ştiam de ce.
Ştiam doar că de atâta mers cu trenul mi se face rău.
Şi de-atâta aşteptat în gară mi-era frig.

Când m-am întors, după gura mea de aer proaspăt,
Gara aceea se închisese.
Pe un stâlp,afişul:
" "Gara căutarea" s-a închis.
Vă recomandăm "Gara viaţa" la nici trei paşi de aici"

Puţin neliniştită, am urmat aievea stâlpii.
Am ajuns în Gara Viaţa şi de-aici mi-am aştepatat în continuare trenul.
Şi am tot schimbat la trenuri:
Speranţa Expres, Nerăbdarea Expres, Dezamăgirea Expres,
Alinarea Expres, Evadarea Expres, ReExpres.
Până astăzi, când am găsit într-un final,
Vagonul de dormit al unui tren:
Fericirea Express
Şi, LA MULŢI MULŢI MULŢI ANI!!!

Cred...

Cred
Că era de mult o lume,
Altă lume.
Cu ceruri trandafirii,
Cu iarbă cărămizie,
Cu flori de muşeţel în loc de buruieni,
Cu soare în loc de nori,
Cu zâmbete în loc de lacrimi,
Cu un soare roz strălucitor,
Cu poveşti de adormit bătrânii,
Cu Crăciun în loc de Hallowen,
Cu miros de turtă dulce în sticluţe cu parfum,
Cu multe cadouri în loc de vorbe rele,
Cu dragoste în loc de nepăsare.
Şi, mai mult decât atât,
Cred că am trăit în ea,
Că am visat într-o noapte o lume rea,
Şi dimineaţa m-am trezit în ea.
Şi aşa am ajuns eu aici!
Acum vă spun şi vouă,
Cum noapte de noapte visez lumea mea bună,
Şi, când mă trezesc, sunt tot aici!
Dar nu-s supărată,
Chiar îmi place aici.
Mă deprind încet cu lumea asta,
Iar ea, încet, cu mine.
Am început de la un timp să ne ţinem de mână,
Şi uneori de braţ.
Poate că-i semn bun.
Poate că nu.

Floarea de lumină

Când o floare
Se întinde mai mult decât poate duce,
După soare,
Creşte mai înaltă, mai frumoasă,
Mai parfumată şi mai colorată!
Şi tot se înalţă, la nesfârşit.
Toţi spun că floarea aceea va ajunge la soare,
Măcar cu o petală, din atâtea câte are....

Dar poate că mulţi se înşală,
Floarea nu are cum să mai ajungă la soare,
Fiindcă acolo este locul ei deja.
Din soare s-a născut, spre soare e calea ei,
Privirea ei, parfumul ei!
Floarea aceea, trăieşte pe Pamânt,
Doar ca să vadă soarele în toată splendoarea,
De la mile depărtare, cum luceafărul
Ar privi tot în jos, după iubita lui de pe Pământ.

Floarea noastră, ştie însă ce niciun om nu poate şti:
Că soarele are ochi doar pentru ea,
Că a trimis-o pe pământ,
Şi el o înalţă tot mai sus.
Până într-o zi, când floarea,
Prea frumoasă, prea înaltă,
Prea ruptă din soare,
Şi totuşi prea aproape de el
Se va lipi din nou de soare!

Şi poate va cădea din nou,
C-aşa-i stă bine florii,
Şi-o vor admira iar toţi,
Şi vor crede că vrea să ajungă lângă soare
Neştiind de unde vine şi unde se întinde!

Pantoful de ceara

Eram printesa,
Mi-aduc cu drag aminte
In vechiul meu palat de clestar.
Si aveam un pantof de ceara
Pe care-l adaposteam intr-un vid
Si-l admiram seara de seara
Si il visam afara din cutie, noaptea.

Dar, la un bal,
La Balul Visurilor Mele,
Am scos pantoful meu de ceara din cutie
Cu multa grija,
Sa nu disturb cumva
Totala liniste ce domina in vid,
Si l-am asortat perfect cu piciorul stang.
Dar,cand sa trec pragul
Cu pantoful ceruit inainte,
Din toata fala mea s-a ales scrumul.

Un val de lumina
Mi-a topit pantoful de ceara
Sau poate ca orbita de frumusetea lui
Lumina mi l-a furat pentru totdeauna
Si mi l-a ascuns departe,
In vreun glob magic,
Si n-o sa-l scoata niciodata
Asa cum am facut eu cu el,
Din nestiinta, din naivitate.
Ce copila am fost!
Sa-mi scot la lumina
Din vidul inimii mele
Ceara ce-mi ungea visele, sufletul...

Acum,nu-mi mai ramane decat sa astept
Sa se faca seara,
Apoi iar dimineata,
Si sa-mi verific cutia postala din diamante
Cusute cu ata de fildes si cristal.
In zadar!
E din zi in zi mai goala
Mai fada prin goliciunea ei,
Prin lipsa de scrisori.

Si cat astept!
Macar un semn sa-mi vina
De la Pantoful meu De Ceara
Ca-n anii lui, din frageda copilarie
L-am invatat tot ce stiu eu sa fac mai bine.
Si-acum nici macar nu-mi scrie
De unde e,
Din vreun glob fermecat,
Ca din lumina a venit,
In lumina,uite, a ajuns din nou.


Sau poate ca lumina doar l-a topit...

Aripile unui inger

Intre cer si pamant
Hotar sunt doua aripi de inger,
Una putin mai inclinata ca cealalta.

Dupa unghiul perfect ce-l formeaza
S-ar zice ca una porneste din ocean
Cealalta din curcubeu
Si se intalnesc la jumatate de drum
Pe un nor...

Dupa albul lor imaculat
S-ar zice ca pe una s-a varsat toata batranetea lumii
Iar pe ceallata puritatea copilariei.

Dupa conturul lor identic
S-ar zice ca soarele si-a zamislit doua raze gemene
Pe spatele unui inger...

Dupa cele doua lumi pe care le despart
S-ar zice ca-s gata sa se rupa
Si ca toata perfectiunea lor
E gata sa cada in ocean si-n curcubeu....
Dar ele tot rezista de la inceputurile lumii,
Imbatranesc odata cu noi
Si-ntineresc odata cu primavara.

Nu-s doar doua aripi
Ci aripile unui inger.

Cerul

Am invatat cate putin de la viata
Ca cerul e mai mult
Decat o rochie albastra a intinsului.
E vesnic acelasi-diferit in ochii tuturor,
E ca un diafan joc de cuvinte
Sau ca zambetul copilului
Caruia i-a cazut primul dinte;
Alteori, pare ca un buchet imens
De ghiocei ce au crescut in apa cu cerneala.
Unii-l vad ca pe tronul ce-si asteapta eternitatea
Ca pe un intins catre raiul ceresc.
Pe cand altii poate nu-l vad deloc
Si traiesc o viata intreaga
Cu ochii patati de nevederea cerului,
Iar alti cativa il cauta in amintiri
Si nu-si vad decat propia cenusa monotona,
Si asta pentru ca nu au invatat sa priveasca cerul
Dincolo de nori de furtuna, de soare si de ocean.
Cerul nu e ca o cortina intre doua lumi
Nici un ocean ce a infrant gravitatia,
Nici o savana pentru pasari-migratoare.


El, este de fapt, din cate cred
O continuitate dintre divin si uman.
E ca o harta fara legenda,
O harta muta
Catre o destinatie finala a nemuririi sufletului.
Este o oglinda pentru inima
Cand stii sa ti se reverse in ochi.

Lacrimile sunt curajul meu

Si vulturii zboara plangand...
Isi arcuiesc aripile maiestoase,
Isi pregatesc penele de lupta,
Dar ochii ii lasa nedescoperiti
Asemeni unei dimineti de primavara
Uzi de roua sufletului...
Au ochii precum o fereastra deschisa
Mai limpezi ca un oracol.
Ei nu-si ascund sufletul
In spatele trufiei,
Lasa, fara a sti, prizonierului puterea de a spera;
Lacrimile ochilor lor ar fi mai binecuvantate ca ploaia
Dupa o vara nesfarsita in desert
Daca, macar o singura fiinta capturata
Inainte sa se gandeasca la cum nu va mai fi
Sa priveasca dusmanul.
Ei vad aripile, penele inchise, hotarate,
Nimeni n-ar crede
(cum sa creada?)
Ca-n ochii unor vulturi mari
Iau fiinta lacrimi...
Acestea le amplifica bravura
Caci nu incearca sa-si acopere ochii cu vreo aripa,
Pur si simplu plang in tacere,
Cu lacrimi nevazute, la vedere.

Pe cand noaptea stia sa vorbeasca

Ce fericite or fi fost candva stelele
Pe vremuri,
Cand copiii nu dormeau,
Ci citeau povesti cu zmei fermecati
Cate unei constelatii.
Cei mai timizi isi alegeau cate o stea,
Se ascundeau dupa perdele,
Se fastaceau...
Si incepeau sa-mnsire necuvinte
Din cartea de la mama.
Nici chiar cei mai batrani nu reuseau s-adoarma
Ei stateau la povestit cu luna,
Si-ncepeau sa-nsire de pe vremea
Cand luna era o mica.
Pe-atunic, se zice ca soarele dormea mai mult
Si ca nu avea atat de multe raze,
(acum cele mai luminoase stele sunt raze)
Si ca ara mai mic decat un taciune de foc,
Nimeni nu stia ca exista lumina.
Noptile erau pline
De povesti, de copii, de stele
Toate cuvintele se-necau inainte sa le-auda cineva,
Toate povestile se-nvatau inainte sa fie rostite.
Numai joc si joaca erau noaptile.

Acum copiii au crescut si stelele s-au facut raze,
Si luna se face din ce in ce mai mica
Poate pana cand
Va fi la loc...
O mica stea.

Ne privim in umbre...

Ne privim in umbre
Si-ncercam sa regasim
Ce intamplarea a facut
Sa se schimbe in noi.

Ne privim umbrele pe asfalt
Spectatori, la teatrul de papusi
Sau de umbre cu degetele
Pe pereti, in nopti de nesomn.

Suntem tot ce nu putem sa fim
In aventura de-o clipa
Cand privirea regaseste pe pamantul rece
O umbra atat de calda, o vibrare a sufletului rupt din vara.

Regasim, in neclaritatea fiintei noastre,
Proicetata pe asfalt,
Tot ce-am pierdut,
Tot ce-am vrut sa-avem, si n-am avut,
Tot ce avem si ne bucura.

Ne regasim oglinda in umbra,
Ne regasim in umbra!

Univers amprentat

Acolo unde cuvintele prind viata,
Se joaca de-a viata,
In spatele usilor inchise
Ce despart cerul de mare
Si norii de uscat.
Acolo unde fericirea tese
Ca intr-un ghem de panza de paianjen,
Broderii colorate,cozi de paun,
Sau rochii pentru stele.
Acolo toate se leaga la ochi intre ele,
Se ascund dupa soare, dupa luna,
Dupa stele,
Toate rontaie bomboane colorate,
Si-si lipesc guma-n par,
Acolo, in spatele usilor inchise,
Lacuite pe afara de curand,
Toate-s numai zambete de copil
Ce vrea sa planga si nu poate
De lacrimi de ras.

Astazi, drag de ea!

O mama nu-i un inger cu aripi de chihlimbar
Nici o raza fierbinte din soare
Cazuta pe nisipul incins de pe vreo plaja pustie,
Cu multe scoici aduse la mal, de valuri reci.
Mama, nu-ti e rupta din cer
Nici vreo zana, desi-i seamana, din povestea
Pe care ti-a citit-o azi-noapte,
In loc de sirop pentru lacrimi de vise.
Si, e o intamplare sa o ai pe mama alaturi,
Un noroc nemeritat,
Caci, desi poate ca nu-i desprinsa din carti cu zane,
Si nici nu-i luna de pe cer
Sa te lumineze in noapte.
Dar, s-a nascut sa-ti fie mama,
Si te-ai nascut sa-i fi copil,
Ea te lumineaza in noapte,
Iti incalzeste sufeltul cu vorbe,
Cu sange fierbinte ce-ar varsa pentru tine,
Cu dragostea ce ti-o ofera
Pe luna si pe soare!

Simfonii cantate la lalele

Hai sa ne inventam legende
Sa ne credem inchipuri,
Sa invatam sa coloram zapada verde,
Sa punem afise cu pasari pierdute,
Sa slefuim soarele bine de tot.

Hai sa ne invatam sufletul sa deseneze fericirea,
In acorduri de simfonii cantate la lalele,
Pe pasi veseli de dans,
In culori stridente, prea stridente.

Hai sa trimitem un fax soarelui sa vina!
Hai sa ne facem martiosare din parfum liliachiu.
Hai sa parfumam zapada cu iarba!
Hai sa ne punem in piept, putin cate putin
Ce-a mai ramas sa fie din primavara!