vineri, 30 noiembrie 2012

De ce se nasc ciresele




                                             DE CE SE NASC CIREŞELE

A fost odată ca niciodată, pe când Soarele era cu mult mai tânăr decât este acum, când nu se născuse încă luna, iar noaptea venea doar atunci când Soarele mânca o acadea colorată mai mare decât el, a fost o mică cireaşă.
Când tocmai crăpase din mugure, era o cireşică verde şi acră pe care nu o observase mai nimeni la început, nici chiar acel băiat cu şapcă purpurie, care în fiecare seară trecea zburdând pe lângă cireş, alegea cea mai coaptă cireaşă  şi o mânca lacom.
Aşa se întâmpla seară de seară şi, fără să înţeleagă de ce, cireaşa noastră era tot mai înspăimântată de apariţiile neaşteptate ale băiatului. Şi tot aşa, până când, într-o seară, cireşica o întrebă pe mama sa (pentru că, să ştiţi, oricine are o mama a lui) când deja era destul de mare, şi se rumenise în obraji, dacă băiatul ar putea ajunge şi la ele, care erau aşa în vârf de tot!
-Stai liniştită, draga mea, ştii doar că băiatul nu ajunge decât la cireşele de pe crengile mai lăsate, incerca mama să o liniştească,pe cât putu.
            -Da, poate ca ai dreptate, mi-am făcut griji degeaba!
Şi, când să se liniştească aproape de tot si cireşica, se auzi un „zdrang” foarte aproape de ele, apoi un „lipa-lipa” şi un „hop!” şi mama cireşei fu prinsă în mâna băiatului cocoţat pe o scară gigantică...Şi, săraca cireşică, cum sa nu te sperii,cand crezi într-adevăr că trăieşti în zadar, când  înţelegi că peste două sau trei zile, când te vei înnroşi de tot , vei dispărea! Nu-i mai rămânea decât să aştepte în bătaia vântului, să privească tot înainte cerul şi să-şi plângă de milă, căci, ştim cu toţii, aceasta este soarta oricărei cireşe. Cireaşa noastră, însă, de când a înflorit, şi-a dorit să facă ceva mare cu viaţa ei, să privească şi dincolo de frunzele cireşului, să lase ceva măreţ în urma sa. Dar ce ar fi putut să facă, o biata cireaşă abia rumenită?
Noaptea ce-a urmat a fost o noapte mai agitată decât cred că aţi avut voi vreodată, acolo, în vârful cireşului, în care cireşica a visat zilele ce urmau, a visat că plânge şi a plâns, s-a agitat, aproape că a transpirat cu rouă spre dimineaţă şi...poc! Cireşica noastră a căzut din coadă! Fiind în varf de tot, credea că lumea înseamnă doar cerul, încă vreo cinci sau şase cireşe şi mâna aceea mare a băiatului, iar acum,se trezeşte pe diferite ramuri ale cireşului uriaş. La primul etaj, cel mai apropiat de al ei, văzu cireşe cam ca ea, mai tinere sau încă în muguri, dar, din ce cobora, întrezărea cireşe ori putrede, ori pătate, ori mai roşii decât şi-ar fi imaginat vreodată, ori mai mari, mai bătrâne şi cum mai pot fi cireşele...După multe clipe de plutire, ateriză în sfârşit, pe pământul moale, fără iarbă (ştim cu toţii că la umbră nu creşte iarba) se simţi deodată uşurată.
Acum,însă, venea partea cea mai grea, iar cireaşa era cât pe aici să cedeze. Ce mai era de  făcut acum? Era pâna la urmă o cireaşă, doar atât, nici picioare nu avea,însă, avea ceva mult mai important, multă voinţă.
-Acum ori niciodată!!!
            Şi se pomeni, fără să-şi dea nici ea seama, pe spatele unei libelule care tocmai îşi deschidea larg aripile. Acum, aproape toate visele ei erau realitate, zbura în înaltul senin, sub soarele abia răsărit, printre puful norilor de diferite forme şi mărimi, privind drept înainte şi râzând încet, ca într-un vis frumos.Când însă libelula s-a lăsat din nou pe pământ, parcă aterizaseră în Rai. Peste tot erau numai culori, prospeţime, parfum îmbietor, iarbă proaspătă! Şi, întâmplarea a făcut, să aterizeze exact lângă o floare superbă, roşie, aidoma cireşelor bine coapte, hotărâtă, semeaţă în căldura soarelui de iunie. Cireaşa s-a mirat de frumuseaţea ei, dar şi de faptul bizar că deşi era atât de roşie, nimeni nu părea că vrea să o mănânce.
Când însă încercă să se apropie, ceva mic, ascuţit şi verde a înţepat-o. Era un spin. Abia atunci, frumoasa floare, trandafirul, a observat-o.
            -Buna ziua- spuse ruşinată cireaşa- sau poate că se rumenise de la soare, sunteţi nemaipomenit de frumoasă şi îmi cer scuze că v-am deranjat...
            -Dar nu m-ai deranjat deloc. Întotdeauna mi-am dorit să cunosc o cireaşă. Eşti exact aşa cum îmi povestea o fetiţă zilele trecute!
            -Atunci de ce m-aţi înţepat cu frunzuliţele acelea mai mici?
            -Se numesc spini, draga mea, şi nu te-am înţepat intenţionat. Ei sunt doar ca să mă apere de orice pericol, aşa cum probabil tu ai avut coada, răspunse cu blândeţe trandafirul.
            -Dar pe mine coada nu mă apăra deloc...
            -Nici de vânt? Căci, din câte am auzit, vântul este singurul pericol pentru cireşe.
            -Păi, poate că dacă m-ar fi luat vântul, nici nu aş fi apucat sa mă văd roşie de tot, cum am visat mereu să fiu, recunoscu cireaşa încurcată.Dar vântul nu este singurul de care mi-e frică...şi cireşica începu să-i povestească prin toate câte a trecut pentru a-şi îndeplini visele, dar şi despre cât de frumos a fost să zboare printre nori pufoşi, prin albastrul senin al cerului pe aripile unei libelule...
            -Atunci, dacă tot ai făcut ce ai vrut cu viaţa ta, ce-ai zice să laşi ceva  de care să fii mândră în urma ta?
            Şi-atunci, ca un fulger, îşi aminti cireaşa cum mama ei îi spunea că cel mai important în viaţa scurta a unei cireşe este să facă oamenii fericiţi si să lase ceva în urmă prin care să devină nemuritoare.
            -Bănuiesc că la partea cu fericirea oamenilor am c-am dat-o în bară...
            Trandafirul doar zâmbi la cele auzite:
            -Dar, din ce mi-ai povestit, înţeleg că ţi-ai propus să-ţi îndeplineşti toate visele şi nu te-ai lăsat când a fost cu adevarat greu! Şi a fost perfect! Acum, trebuie doar să rămâi aici, până când nepoţica grădinarului, care vine să mă ude, te va vedea,şi va fi foarte fericită,căci toată vara şi-a dorit o cireşica din vârful unui cireş uriaş. Şi aşa, toate visele tale se vor împlini, chiar şi cele pe care n-ai fi crezut vreodată că ţi le vei dori! Ba mai mult! Cu toţii, şi oameni şi animale şi plante ne vom aminti mereu de tine, şi multe poveşti despre vointa de fier şi viaţa minunată a unei cireşele se vor scrie pretutindeni! Stai fără griji, că cei ca tine, care cred atât de mult în visele lor, şi au atâtea aşteptări de la ei înşişi  vor lăsa mereu în amintirea lor ceva foarte măreţ!
            -Ai dreptate, şi mama avea dreptate! Eu chiar am putut, şi voi putea în continuare!
            Şi aşa, peste mulţi ani de atunci, cam în perioada asta, în locul unde cireaşa  şi trandafirul au stat de vorbă, acum creşte falnic un cireş înflorit. Şi dacă te apropii mult de acest cireş şi îi povesteşti despre o cireşică care nu s-a dat niciodată bătută, vei vedea că se înclină puţin, în semn că cireşica aceea este chiar falnicul pom!

           



 Poveste extrasa din propria carte "Jocul de-a povestea"- pe care o voi impartasi cu voi cat mai curand!








6 comentarii:

  1. Cât de frumos scri!Îmi place mult de tot blogul tău!

    RăspundețiȘtergere
  2. Daca toate povestile din cartea ta sunt la fel ca asta cu siguranta o sa ai mare succes cu ea :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Povestea este superba si astept si restul povestilor,sunt sigura ca ma vei surprinde intr-un mod placut!Pupici!:*

    RăspundețiȘtergere
  4. Absolut superba, dragalasa, jucausa si patrunzatoare.

    RăspundețiȘtergere

Spune ceea ce simti, intreaba-ma orice-ti vine in minte. Fii sincer/a, am nevoie de critici!