Gând colorat în versuri albe

Mă-ntreb de ce mai căutăm extratereştrii,
E oare atât de greu de văzut, de simţit că suntem cu toţii  câte o rasă aparte fiecare?
Privesc un om, un simplu trecător prin faţa mea,
Doar o umbră ce prinde contur în privirea-mi iscoditoare,
Acea umbră pe care n-o reîntâlneşti vreodată în viaţă
Dar care îţi inspiră reflectarea asupra a tot ce-i viu, a tot ce mişcă în inimile noastre.
Oare omul ştie că-l privesc, îmi simte avalanşa de gânduri ce am pornit-o,
Ca într-un marş milităresc în cea mai aprigă dintre bătălii?
Oare vede cât îmi seamănă, aceeaşi ochi, aceeaşi direcţie,
Şi cât de diferit îmi este, ce ochi verzi-albăstri aruncă privirii mele căpruie?
Nimic nu pare a fi la fel, de asta nu există diferit,
Prea multe diferenţe se ivesc între două boabe de orez, între două secunde din viaţă.
Omul se întoarce, îşi schimbă direcţia înapoi,
Cred că a greşit drumul, toţi greşim drumuri în viaţă,
Poate că acum şi-a dat seama la timp, poate că şi el compunea versuri albe în minte...

Câţi poeţi în lume ar fi de am vedea cu toţii luna în acelaşi fel?

Probabil că nici nu există extratereştrii,
E doar o scuză a noastră de a inventa o rasă nouă,

În încercarea disperată de a ne descoperi unii pe alţii, sau chiar pe noi.