Lacrimile sunt curajul meu

Si vulturii zboara plangand...
Isi arcuiesc aripile maiestoase,
Isi pregatesc penele de lupta,
Dar ochii ii lasa nedescoperiti
Asemeni unei dimineti de primavara
Uzi de roua sufletului...
Au ochii precum o fereastra deschisa
Mai limpezi ca un oracol.
Ei nu-si ascund sufletul
In spatele trufiei,
Lasa, fara a sti, prizonierului puterea de a spera;
Lacrimile ochilor lor ar fi mai binecuvantate ca ploaia
Dupa o vara nesfarsita in desert
Daca, macar o singura fiinta capturata
Inainte sa se gandeasca la cum nu va mai fi
Sa priveasca dusmanul.
Ei vad aripile, penele inchise, hotarate,
Nimeni n-ar crede
(cum sa creada?)
Ca-n ochii unor vulturi mari
Iau fiinta lacrimi...
Acestea le amplifica bravura
Caci nu incearca sa-si acopere ochii cu vreo aripa,
Pur si simplu plang in tacere,
Cu lacrimi nevazute, la vedere.

Pe cand noaptea stia sa vorbeasca

Ce fericite or fi fost candva stelele
Pe vremuri,
Cand copiii nu dormeau,
Ci citeau povesti cu zmei fermecati
Cate unei constelatii.
Cei mai timizi isi alegeau cate o stea,
Se ascundeau dupa perdele,
Se fastaceau...
Si incepeau sa-mnsire necuvinte
Din cartea de la mama.
Nici chiar cei mai batrani nu reuseau s-adoarma
Ei stateau la povestit cu luna,
Si-ncepeau sa-nsire de pe vremea
Cand luna era o mica.
Pe-atunic, se zice ca soarele dormea mai mult
Si ca nu avea atat de multe raze,
(acum cele mai luminoase stele sunt raze)
Si ca ara mai mic decat un taciune de foc,
Nimeni nu stia ca exista lumina.
Noptile erau pline
De povesti, de copii, de stele
Toate cuvintele se-necau inainte sa le-auda cineva,
Toate povestile se-nvatau inainte sa fie rostite.
Numai joc si joaca erau noaptile.

Acum copiii au crescut si stelele s-au facut raze,
Si luna se face din ce in ce mai mica
Poate pana cand
Va fi la loc...
O mica stea.