A fi zână

Era o zână, parcă, într-un oraş al cameleonilor cu chip de regine.
Era prea tristă pentru o zi de vară,
Zâmbea prea vesel pentru o fată tristă.
Aşa a început povestea ei de adormit păpuşi din lemn.
Nu ştia sigur dacă a fost vreodată tristă cu adevărat,
Cu toate că plânge des ea susţine că lacrimile nu-s adevărata faţă a tristeţii,
Poate a iubirii, a dezamăgirii, a emoţiei, dar ea tristă pare că n-a fost.
Şi avea defecte, sute, mii ( oare stă cineva să-şi numere defectele, aşa, ca pe bani?)
De cum vedea un om, ea ştia tot ce-i mai rău din adâncul privirii sale,
Vedea sub zâmbetu-i forţat prefăcătoria, mândria, viciile.
Ce n-ar fi dat să-i ştie numai calităţile,
Să vadă-un om, să vadă ce-i mai bun din el,
Din oceanul de defecte, râul calităţilor să il găsească, dar de unde?
Nu era rea, n-ar fi făcut rău nici unei muşte,
N-ar fi avut puterea răzbunării nici faţă de cel mai aprig vânător al său.
Aşa era lumea, însă, vedea în ea devoratoarea de defecte,
Exterminatoarea de măşti, de minciunile îndelung gândite.
Nici un drum al său în viaţă nu avea,
Se dădea croitoreasă, lucra din raze de soare aripi pentru fluturi,
Or din lumina lunii îi croşeta petalele Reginii Nopţii.
Stătea pe unde apuca, în fiecare noapte găndurile-i-şi mutau direcţia,
Îşi schimbau casa, decorul, ficare vis de-al sau începea altfel,
Cu toate că se termina la fel, mereu în patul de acasă.
Uneori visa că-i un înger, pierdut în lumina dimineţii,
Cu aripile pătate de sudoarea evadării îapoi, spre cer.
În unele nopţi visa că doarme,îşi vedea pleoapele închise,
Inima în pauza de viaţă, sufletul plutind în ceaţa     necunoscutului.
Îi era frică de lume, sau lumii îi era frică de ea,
Nu ştia sigur de face parte din lume, sau lumea face parte din ea.
Era o zână, parcă, într-un oraş al cameleonilor cu chip de regine.

Gând colorat în versuri albe

Mă-ntreb de ce mai căutăm extratereştrii,
E oare atât de greu de văzut, de simţit că suntem cu toţii  câte o rasă aparte fiecare?
Privesc un om, un simplu trecător prin faţa mea,
Doar o umbră ce prinde contur în privirea-mi iscoditoare,
Acea umbră pe care n-o reîntâlneşti vreodată în viaţă
Dar care îţi inspiră reflectarea asupra a tot ce-i viu, a tot ce mişcă în inimile noastre.
Oare omul ştie că-l privesc, îmi simte avalanşa de gânduri ce am pornit-o,
Ca într-un marş milităresc în cea mai aprigă dintre bătălii?
Oare vede cât îmi seamănă, aceeaşi ochi, aceeaşi direcţie,
Şi cât de diferit îmi este, ce ochi verzi-albăstri aruncă privirii mele căpruie?
Nimic nu pare a fi la fel, de asta nu există diferit,
Prea multe diferenţe se ivesc între două boabe de orez, între două secunde din viaţă.
Omul se întoarce, îşi schimbă direcţia înapoi,
Cred că a greşit drumul, toţi greşim drumuri în viaţă,
Poate că acum şi-a dat seama la timp, poate că şi el compunea versuri albe în minte...

Câţi poeţi în lume ar fi de am vedea cu toţii luna în acelaşi fel?

Probabil că nici nu există extratereştrii,
E doar o scuză a noastră de a inventa o rasă nouă,

În încercarea disperată de a ne descoperi unii pe alţii, sau chiar pe noi.

Suntem cu toţii

Suntem cu toţii libelule,
Căutăm fericirea în singura viaţă pe care o avem,
Cât o singură zi cu program prelungit.
Suntem cu toţii albine,
Luăm de peste tot câte ceva,
Ne fragmentăm lumea în buzunarele memoriei.
Suntem cu toţii aviatori,
Privim uneori lumea prea de sus,
Alteori ne prăbuşim din senin.
Suntem cu toţii acrobaţi,
Rezistăm bătăii vântului în picioare pe aţa subţire
Pe care unii o numesc viaţă.
Suntem cu toţii parte din turma de oi,
Păşim întotdeauna pe urmele paşilor altcuiva,
Privim încotro îşi îndreaptă şi privirile celorlalţi.
Suntem cu toţii căutători de dinozauri,
Căutăm lucruri care nu există sau care au dispărut demult
Când defapt, tot ce ne trebuie se află chiar lângă noi.
Suntem cu toţii delfini,
Ne facem uşor mulţi prieteni,
Ce nu pot, apoi, să înoate în largul mării.
Suntem cu toţii elevi,
Învăţăm în fiecare zi câte ceva,
Viaţa ne oferă lecţii scrise în lacrimi şi zâmbete.
Suntem cu toţii licurici,
Uneori suntem călcaţi în picioare şi neobservaţi,
Alteori suntem admiraţi şi indispensabili.
Suntem cu toţii urşi,
Suntem duri cu toţi cei ce ne ies în cale
Şi uităm să fim drăguţi cu cele ce ne produc mierea.
Suntem cu toţii buătari,
Pentru a pregăti cel mai bun fel,
Ne tăiem uneori până la sânge, alteori plăngem ca după o ceapă uriaşă.
Suntem cu toţii cameleoni,
Ne adaptăm oriunde, oricând,
Avem întotdeauna o culoare pentru orice situaţie.
Suntem cu toţii arbori,
Ne naştem, înflorm şi ne scuturăm frunzele,
Dar suntem atât de firavi în faţa unui topor!
Suntem cu tiţii păsări pheonix,
Putem muri uşor, orice grutate ne aduce mai aproape cu un pas de moarte,
Iubirea adevărată ne face să renaştem, însă, din propia cenuşă.
Suntem cu toţii oameni,
Iubim, suntem iubiţi şi învăţăm,
Cum să visăm, cum să râdem, cum să trăim!

Vreau să vă pun o singură întrebare, care nu are decât două variante de răspuns: DA sau NU. Regurile sunt clare: nu aveti voie să minţiţi, pentru că nu este nevoie, există un singur răspuns corect, dar mai este timp să il gasitţi inăuntrul vostru, nu este nicio grabă unde este dorinţă. Aş vrea să o citiţi cu mare atenţie, pentru că răspunsul ar putea fi mult mai complicat decât pare, dar dacă îl descoperiţi, viaţa voastră va căpăta alt sens, sau, dacă îl ştiţi deja, vă mulţumesc şi mă simt mai bine.

EŞTI FERICIT?

Aş vrea ca toţi să avem un singur gând atunci când citim întrebarea, să gândim toţi la fel, măcar pentru o clipă, şi toţi să ne simţim mai fericiţi decât am fost vreodată. Dacă reuşim toţi să avem acelaşi gând, vom putea în cor să răspundem la o întrebare în faţa căreia oamenii de ştiinţă  ar fi mai încurcaţi decât în faţa Universului, ar scrie caiete întregi de improbabilităţi, când, de fapt, răspunsul se află în întrebarea de mai sus:

MÂINE VEI FI FERICIT?
Dacă şi tu ştii răspunsul, oamenii nu sunt chiar aşa pierduţi cum poate că pare! Să Îi mulţumim cu toţii că ne face fericiţi!